Bun venit în splendoarea lumii turce:
Castelul alb,
un roman istoric de Orhan Pamuk

Înainte să scrie Numele meu este Roşu, Orhan Pamuk a explorat terenul romanului istoric în Castelul alb, apărut în versiunea turcă în 1985 şi în traducere în engleză în 1990. Era cel de-al treilea roman al său, considerat azi de unii comentatori drept o operă de început. Pentru prea puţini această carte anunţa că autorului ei îi va fi decernat Premiul Nobel în 2006. E vorba despre un roman istoric care aminteşte de universul evocat de Ivo Andric în Podul de pe Drina sau de lumea balcanică ale cărei rădăcini alimentază savoarea literaturii lui Mirlorad Pavic. Convenţia literară pe care autorul o propune porneşte de la o aşa-zisă prefaţă scrisă de Faruk Darvinoglu, protagonist al volumului Casa albă, scris mai înainte de Pamuk. Această procedură, a istoriilor ieşind una din cealaltă, continuându-se una în premisa literară a celeilalte, e mecanismul generativ în romanul Numele meu este Roşu. Aşadar, Faruk ar fi descoperit un manuscris într-o arhivă prăfuită. Acest misterios manuscris istoriseşte o serie de întâmplări din veacul al şaptesprezecelea când un tânăr italian, absolvent al universităţii, crescut şi educat la Veneţia, e capturat de flota otomană. Adus la Istanbul, e nevoit să accepte o nouă condiţie: de acum va fi sclav. Printr-o ironie a întâmplării, devine sclavul unui bărbat care îi era fizic atât de asemănător încât părea fratele său geamăn. În roman, numele acestui stăpân este Hoja, iar povestitorul e sclavul de origine veneţiană. Primul plan al cărţii e ocupat de nostalgiile, temerile, îndoielile şi pasiunile uriaşe ale lui Hoja. Pentru Orhan Pamuk, situaţia e un prilej de amplă autoironie, în măsura în care Hoja e reprezentativ pentru lumea Turciei din epocă (şi nu numai), fascinată de strălucirea Vestului, dar aflată în poziţie de adversitate militară cu acesta.