Recunosc că sună cam pretenţios titlul acesta, dar cred că el exprimă esenţa cronicilor culturale publicate de Al. Th. Ionescu în ziarul Argeş Expres din Curtea de Argeş şi reunite acum  într-o carte intitulată A(l)titudini culturale. Volumul continuă după circa o jumătate de an  A(l)titudini-le care grupa (u) articolele preponderant politice ale autorului, a cărui dispariţie a lăsat un gol în sufletele multora.
Cu privire la tematica textelor, a contextelor scrierii acestora şi imaginea creată de ele asupra omului de cultură Al. Th. Ionescu se pronunţă cu multă empatie (ceea ce înseamnă deopotrivă admiraţie, dor, suferinţă ş.a.) academicianul Gheorghe Păun – cel care a realizat editorial ambele volume – într-un Cuvânt înainte scris impecabil.
Acum, pentru a reveni la ceea ce exprimă titlul, voi începe cu un citat din finalul primului articol, O bâtă sau o bere pentru ziaristul român: ,,Cinstea ziaristului este cea mai de temut armă împotriva prostiei, a ipocriziei, a răutăţilor şi a aroganţei puternicilor zilei“. În această afirmaţie, ce poate sta ca motto în orice ziar (de ce nu în Argeş Expres?!), sunt concentrate atât crezul gazetarului Al. Th. Ionescu, cât şi ţintele predilecte ale săgeţilor sale. Totuşi, în A(l)titudini culturale  el  surprinde, mai mult decât în A(l)titudini, şi aspectele pozitive ale vieţii culturale argeşene sau naţionale. Unii ar spune că multe texte sunt datate şi că n-ar fi trebuit incluse în carte. Eu cred că articolele sunt într-adevăr ziaristice, adică făcute să trăiască o zi, dar tocmai pentru că au viaţă, şi încă din belşug, reuşesc să reziste curgerii vremii. Pentru că nu atât tematica conjuncturală este miza lor, ci suflul (sufletul) care le animă. Indiferent despre ce ar scrie, Al. Th. Ionescu rămâne el însuşi, iar eu l-am regăsit integral în fiecare articol din ambele volume.
Mai ales asupra tinerilor se îndreaptă atenţia criticului, gazetarului şi dascălului Al. Th. Ionescu. Criticul are siguranţa judecăţilor de valoare, gazetarul se exprimă într-o frază plină de miez, instrument redutabil de de-mascare, uneori cu un umor irezistibil, întotdeauna cu ironie sclipitoare, a unor racile precum cele enumerate în citatul de mai sus; iar dascălul este permanent prezent în prim-plan sau în penumbră, prin ştiinţa de a educa practicată dincolo de scorţoşenia pedagogică. Personal, consider că aceasta a fost marea vocaţie a lui Al. Th. Ionescu, pe care el şi-a realizat-o din plin. Însăşi cartea, fără a fi deloc didactică, poate sluji de minune pentru a studia gazetăria de înaltă calitate.   
Toate verdictele etice, pozitive sau negative ale lui Al. Th. Ionescu sunt fără mânie şi părtinire, ci izvorâte din dragoste multă, care nu înseamnă doar afect, ci şi contemplaţie calmă şi detaşată, pentru că e  mereu conştientă de existenţa unui plan superior mizeriilor cotidiene. Mai mult, latura aceasta estetică, orientată către formele naturale, comportamentale, sau artistice lasă să se întrevadă o sensibilitate religioasă, creştin-ortodoxă, în stare de smerenie reală, prin conştiinţa neputinţei noastre de a cunoaşte tainele Absolutului, şi de îngăduinţă iertător-mustrătoare fată de slăbiciunile prea omeneşti ale credincioşilor laici sau clerici. Şi mai răzbate din scrisul lui Al. Th. Ionescu compasiunea reală, din care lipseşte orice pretenţie elitară, pentru cei loviţi de suferinţă sau moarte.