Conştiinţa memoriei istorice a zilelor noastreCă se împacă sau nu cu prejudecăţile, amneziile, absenţele noastre nemotivate de la orele de istorie şi de educaţie civică, sechelele comunismului sunt răni necicatrizate în trupul şi conştiinţa celor care s-au încăpăţânat să reziste. Pentru oficiali tot ceea ce ţine de suferinţa victimelor comunismului devine cu uşurinţă temă de campanie electorală. Dacă pentru reprezentanţii noştri discuţiile asupra comunismului se rezumă la declaraţii cu ştaif eurointegrator, care le procură ipohondrice şi bine mediatizate migrene, pentru cei mai mulţi dintre noi ideologia comunistă rămâne un „fapt divers”.
Or, cum istoria, ca disciplină şcolară, a devenit din odaliscă ideologică – înainte de 1989 – un soi de cenuşăreasă de tranziţie perpetuă în zilele noastre, să nu ne mai mirăm că rapoartele oficiale au ajuns să traseze direcţiile în istoriografia românească. De la cel mai înalt nivel al puterii, chiar din vârful piramidei, spre baza ei, în plină democraţie isteriza(n)tă, se impune în şcoală viziunea oficială asupra holocaustului (să o numim Wiesel-Iliescu/„Comisia internaţională de studiere a Holocaustului din România”). De ce să nu se încerce atunci şi introducerea viziunii oficiale asupra comunismului? Să o numim şi pe aceasta: Tismăneanu-Băsescu. În sfârşit, se înfăptuieşte punerea în oglindă a celor două ideologii ale secolului XX, vor fi spunând mulţi! Una de formă, desigur, şi viciată din start. Căci nu putem compara studiul asupra suferinţei unei comunităţi (etnice) într-un regim dictatorial (pe scurt, evreii în timpul Regimului Antonescu; alţii, precum rromii, au fost minimalizaţi de interpretarea oficială) cu un regim totalitar (cel comunist) în ansamblul său. Şi nu avem dreptul să comparăm suferinţe negând dreptul celuilalt la suferinţă şi la memorie.