Nu voi încerca să comentez aici, oricât de ispititor ar fi, niciuna dintre faţetele  mai mult sau mai puţin cunoscute ale unui Rebreanu  ascuns în  “Sertarul”  superbei ediţii a operei scriitorului alcătuită de  Niculae Gheran, cel mai reputat rebreanolog pe care îl avem. În fond,  ce mi-ar putea spune despre opera marelui  scriitor faptul că în tinereţe îi scria fără să clipească   lui Mihail Dragomirescu că s-a născut în Câmpulungul Bucovinei  sau că  n-are nicio legătură cu acel Oliver Rebran, ofiţer de honvezi în armata austro-ungară. Că îi plăcea taclaua de la Capşa şi se pasiona după romanele poliţiste este de mult ştiut. E drept că pudibonderia comunistă nu lăsase să transpire nici un cuvinţel despre simpatiile lui legionare şi nici despre închisoarea de câteva saptămâni pe care a făcut-o din cauza pasiunii falimentare  pentru jocurile de noroc ! Să punem în legătură atât de omeneasca slăbiciune a directorului Teatrelor şi Instrucţiunii Publice pentru artiste şi admiratoare cu ştersăturile operate postum de familie în Jurnalul său intim? La ce ne-ar folosi?  Dincolo de proba nobilului sentiment estetic care irigă în profunzime  dragostea de viaţă a scriitorului, pe de o parte,  şi schimbările de umoare ale apropiaţilor care-i secătuiau uneori tiranic energiile creatoare,  operaţia n-ar explica, evident,  nici antisemitismul şi, cu atât mai puţin legăturile, dacă nu mai mult, cu unii membri marcanţi ai francmasoneriei româneşti. Apreciind la adevărata ei valoare munca de restituire integrală a Operei scriitorului (23 de volume publicate!) intreprinsă de Nicolae Gheran, care la cei 81 de ani împliniţi recent ar merita la fel de bine omagiul nostru,   voi recurge – paradoxal – la opera memorialistică a unui minor, l-am numit pe Camil Baltazar,  pentru a fixa, en miette, pe cât va fi posibil, metoda conceperii şi realizării amplelor compoziţii rebreaniene.