Mintea de la tinereţe, spune un proverb românesc, e toiag la bătrâneţe, pentru că aşa a fost scris, să trecem prin viaţă, prin vârste, fără să ne oprim, fără să le oprim în loc, iar la un moment dat să avem nevoie de sprijin, mai mult, să fim nevoiţi să găsim limbajul sensibil al unui sfârşit, care să ne ajute să (ne) imaginăm ceea ce altădată era de neimaginat – formele absenţei din cuibul întunericului! Oricum, biologia oprită în loc şi-ar pierde, poate, farmecul, savoarea, prospeţimea necesară, n-ar mai fi! Trestia gânditoare, omul lui Pascal, are pe lângă valenţa gândirii pe care o reliefează sintagma, inclusiv similitudinea fiinţei întrupate într-un simbol natural al efemerităţii, al fragilităţii şi al perisabilităţii înnăscute.
Fiinţa se naşte, creşte, se formează/se inventează în timp şi se reinventează în vârste succesive. Tinereţea – fragedă, sensibilă, dezirabilă – este ca ghioceii, repede trecătoare. O primăvară, atât de grăbită şi de uşoară, încât nici nu-i simţim trecerea. Tinereţe noastră abia creionează conştiinţa de sine, din care lipseşte, desigur, ca o ironie subtilă a creaţiei, unul din atributele ei esenţiale – conştiinţa trecerii. Sufletul  are disponibilităţi multiple la tinereţe, poate orice, oricât – mult; trupul îl urmează fidel, într-o alianţă optimistă, benefică şi într-un dinamism seducător. Bucură-te, tinere, în tinereţea ta – a spus Solomon – fii cu inima veselă cât eşti tânăr, umblă pe căile alese de inima ta şi plăcute ochilor tăi… E un timp plin de optimism, de încredere, de bucurie, de frumuseţe, de energie. Toate acestea sunt darurile tinereţii aruncate grăbit şi primite în grabă, daruri pe care parcă nu ai timp destul să le despachetezi, flori ale timpului pe care  nu ai timp să le culegi, să le asimilezi.