Un termen îl reprezintă, vasăzică, securiştii buni, simpatici şi deştepţi, activi în epoca lui Ceauşescu. Din tot ce auzea despre nenorocirile din ţară, Eliade a consemnat prea puţine, oarecum în treacăt. Dar a notat palavrele unui Sorin Popa (pag. 381, tot în Jurnal, II) despre securişti: „…toţi sunt oameni culţi – doctori, ingineri, profesori, licenţiaţi… Securitatea e în conflict cu Miliţia – alcătuită din bătăuşi, torţionari, oameni corupţi etc.”. Mai că îţi vine să râzi, gândindu-te la indivizi ca Pleşiţă sau Postelnicu, securişti cu apucături de miliţieni sau miliţieni cu pretenţie de securişti… Râsul, de nu-l stăpâneşti, ţi se opreşte în beregată şi te sufocă: realitatea acelor ani n-a fost o glumă! Dar dacă te gândeşti la informatorii dovediţi azi, nume de toate calibrele şi intelectuali cu patalama în regulă, vorbele lui Popa nu mai par palavre, ci realitate… românească, nimic altceva! Şi Eliade spune: „personagii aparţinând securităţii…” Nu scrie „securişti”. „Personagii aparţinând…” pot fi şi informatori, şi oameni de sprijin, şi simpatizanţi, benevoli sau plătiţi, camuflaţi sau nu. La data consemnării (23 mai 1979), făcută parcă pro domo, Eliade scrisese mai multe povestiri cu securişti respectabili. După, va scrie Dayan şi La umbra unui crin, două texte stupefiante, ce dau senzaţia c-ar fi fost dictate de-un ideolog al protocronismului ceauşist, de Virgil Cândea, Ilie Bădescu (ideolog al noii mişcări dreptace), Dan Zamfirescu (editor, după ’90, de cărţi legionare) sau Paul Anghel. Că de Noica, şi teoriile sale despre sentimentul românesc al fiinţei, despre Germania culturii, de găsit în altă parte decât în Germania untului (pesemne în România de unde fugeau nemţii – iar casele lor le ocupau ţiganii), ce să mai vorbim! Imbecilitatea aparatului ideologic ceauşist am putea opina că e una tipică acelor vremi şi-acelei societăţi. A ratat aducerea lui Eliade în ţară, o vizită discretă măcar, dacă nu una cu onoruri; nu s-a învrednicit nici cu editarea cărţilor sale, în vreo ediţie ciuntită, când alte ţări scoteau opere ştiinţifice complete şi volume omagiale. O fi acţionat un argument ce justifică reţinerea (îl voi expune mai jos), dar mă îndoiesc. Pasagerii funcţiilor de răspundere din patria noastră, atunci, acum şi-ntotdeauna, fie numiţi, fie aleşi, capătă repede certitudinea că nu ei sunt în slujba societăţii, ci societatea e la dispoziţia & cheremul lor. Ce dacă o personalitate a reuşit aiurea ceva ce onorează ţara?! Vrea să-i recunoaştem aici meritele? Păi, să vină c-o cerere! O formalitate! Dacă nu vrea, să-i fie de bine, noi nu rugăm pe nimeni! (Cazul Goma).
Al doilea termen al ecuaţiei de coincidentia oppositorum ar putea să fie oare poliţia & siguranţa unui stat liber şi democrat? Niciunde, în textele eliadine, nu găsim vreun indiciu. Toate referinţele clar(obscur)e & (in)directe duc la presupunerea că legionarismul constituie cealaltă parte, opusul comunismului ceauşist (precizarea e obligatorie), fratele repudiat! (Ideea legăturii de sânge vine de la Noica şi povestea sa despre fratele fiului risipitor…) Anume, acel legionarism care a crescut spiritual în preajma Căpitanului (cu paradigma omului nou, cu schimbarea la faţă… nu numai a României etc.) şi-a fost retezat odată cu asasinatele şi arestările din 1938 (anul când Dominic, personajul din Tinereţe fără de tinereţe…, este trăsnit şi nu mai moare până nu se reîntoarce acasă, în România comunistă). Legionarii care au supravieţuit istoriei, menţinându-şi credinţa, susţin că în jurul lui Horia Sima se adunaseră şi decideau profitorii, lichelele şi dobitocii dintotdeauna ai neamului; pleava, nu eroii căliţi la flacăra insuflată de Codreanu; camarila regală, agenţii Siguranţei, restul duşmanilor au făcut mai puţin rău Legiunii decât „simiştii”. După un sfert de veac de prigoană, închisoare şi penitenţă auto-impusă, „codreniştii” vor fi regăsit idealurile lor împlinite de securitatea ceauşistă, ale cărei simpatii pro-legionare sunt perceptibile până în prezent! Cum să nu fie recunoscători, deşi nu pe faţă? (Există mărturii în acest sens.)
Eliade nu oboseşte spunând că (în) opera sa literară camuflează sensuri şi realităţi ce exprimă o anumită atitudine. El nu era un om care să nu-şi înţeleagă veacul, mersul istoric şi greşeala de tinereţe. Nu avea cum să rateze echivalenţa dintre legionarism şi ceauşism. Dovezile consemnate în Jurnal şi-n proze asta parcă spun: că el vede, ştie, înţelege. Că n-a condamnat, într-o acţiune politică stridentă, situaţia din ţară, ţine probabil de structura personalităţii, de priorităţile şi de opţiunile carierei ştiinţifice, de angajamentele asumate, care nu priveau doar persoana proprie, ci şi familia. Om al responsabilităţii şi-al datoriei împlinite, cu o conştiinţă înaltă, cu un sentiment sfâşietor al faptului că e român, Eliade nu putea să blameze direct comunismul ceauşist fără să blameze legionarismul. Dacă ar fi optat pentru astfel de atitudine, însemna să-şi blameze atât ţara, cât şi prietenii legionari din exil! Însă idealurile tinereţilor sale se împlineau, într-o formă oarecum asemănătoare, sub regimul ceauşist. Nu mică trebuie să fi fost uimirea celui care-şi pierduse iluziile politice, văzând ce se întâmplă; dar cărturarul ştia – şi o spune în felul său, în unica modalitate ce-i stă la îndemână – literar: Omul (fost) politic trebuie să tacă; Savantul nu poate să trimită semnale decriptabile, fiindcă alterează probitatea ştiinţifică a operei de istorie şi filosofie a religiilor şi-şi distruge munca de-o viaţă; dar Literatul e liber să vorbească şi vorbeşte! Acum se înţelege obstinaţia lui Eliade să scrie literatură, într-o limbă puţin accesibilă, cu recuzită vag fantastică, împănată cu simboluri banale, dar derutante: pentru că vrea şi trebuia să mărturisească! Eu cred că opinia lui Eliade despre trecutul său şi despre cele ce se petreceau în ţară după ’65 (încă o dată: precizarea are importanţă!), aici este încifrată: în echivalarea simbolică a idealurilor generaţiei sale cu ale naţionaliştilor de după Dej.
Dar echivalarea comunismului ceauşist cu legionarismul nu înseamnă oare o condamnare implicită, însă fără echivoc? Tocmai asta este!
Aceasta e mărturisirea de mulţi cerută şi căutată fără a fi găsită, este forma camuflată în care Eliade îşi cere iertare, este evidenţa pocăinţei sale. Cine n-o vede ori e orb, ori face pe prostul. Eliade, religiosul, creştinul, nu putea fi nici bigot, nici violent, nici fundamentalist, nici trădător al prietenilor şi al neamului său. Procedând sibilinic, ca un oracol precreştin, a dat celorlalţi şansa propriilor mărturii, a lăsat fiecăruia libertatea să-şi recunoască, sau nu, greşelile. Nu le putea impune, printr-o mărturisire publică, directă şi indecentă, să procedeze la fel. Personal, el şi-a asumat vina, câtă a fost, şi dacă a fost. Şi a suferit pentru ea în interiorul conştiinţei sale, şi a mărturisit pentru ea în felul său, criptic, indirect, esopic, esoteric. Dintr-un punct al vieţii sale înainte, de când fusese închis şi gata să moară sub bombe, la Londra, de când trăise moartea primei soţii (vezi Jurnalul portughez), Eliade detesta exhibiţionismul. Îl practicase la tinereţe şi plătise pentru hybris. Omul care cunoştea semnele şi semnificaţile tuturor religiilor îşi cunoştea propriul destin mai bine decât oricine. Eliade poate fi acuzat că n-a făcut gesturi îndoielnice, de-un dostoievskianism caraghios. („Autocritica, tovarăşi!”) Atât. Declaraţii explicite nu erau posibile, la fel cum nu era posibilă venirea lui Eliade în ţară sau editarea operei sale, în condiţii bune şi complet.
De ce? Pentru că atât venirea în ţară, cât şi editarea operei ar fi însemnat recunoaşterea publică a faptului că idealurile legionare fundate de Căpitan se înfăptuiau necurmat (remember: omul nou!) sub conducerea lui Ceauşescu – şi el Căpitan în felul lui, deşi lăudacii îi ziceau Cârmaci, Conducător sau cine ştie cum…
Al doilea termen al ecuaţiei de coincidentia oppositorum ar putea să fie oare poliţia & siguranţa unui stat liber şi democrat? Niciunde, în textele eliadine, nu găsim vreun indiciu. Toate referinţele clar(obscur)e & (in)directe duc la presupunerea că legionarismul constituie cealaltă parte, opusul comunismului ceauşist (precizarea e obligatorie), fratele repudiat! (Ideea legăturii de sânge vine de la Noica şi povestea sa despre fratele fiului risipitor…) Anume, acel legionarism care a crescut spiritual în preajma Căpitanului (cu paradigma omului nou, cu schimbarea la faţă… nu numai a României etc.) şi-a fost retezat odată cu asasinatele şi arestările din 1938 (anul când Dominic, personajul din Tinereţe fără de tinereţe…, este trăsnit şi nu mai moare până nu se reîntoarce acasă, în România comunistă). Legionarii care au supravieţuit istoriei, menţinându-şi credinţa, susţin că în jurul lui Horia Sima se adunaseră şi decideau profitorii, lichelele şi dobitocii dintotdeauna ai neamului; pleava, nu eroii căliţi la flacăra insuflată de Codreanu; camarila regală, agenţii Siguranţei, restul duşmanilor au făcut mai puţin rău Legiunii decât „simiştii”. După un sfert de veac de prigoană, închisoare şi penitenţă auto-impusă, „codreniştii” vor fi regăsit idealurile lor împlinite de securitatea ceauşistă, ale cărei simpatii pro-legionare sunt perceptibile până în prezent! Cum să nu fie recunoscători, deşi nu pe faţă? (Există mărturii în acest sens.)
Eliade nu oboseşte spunând că (în) opera sa literară camuflează sensuri şi realităţi ce exprimă o anumită atitudine. El nu era un om care să nu-şi înţeleagă veacul, mersul istoric şi greşeala de tinereţe. Nu avea cum să rateze echivalenţa dintre legionarism şi ceauşism. Dovezile consemnate în Jurnal şi-n proze asta parcă spun: că el vede, ştie, înţelege. Că n-a condamnat, într-o acţiune politică stridentă, situaţia din ţară, ţine probabil de structura personalităţii, de priorităţile şi de opţiunile carierei ştiinţifice, de angajamentele asumate, care nu priveau doar persoana proprie, ci şi familia. Om al responsabilităţii şi-al datoriei împlinite, cu o conştiinţă înaltă, cu un sentiment sfâşietor al faptului că e român, Eliade nu putea să blameze direct comunismul ceauşist fără să blameze legionarismul. Dacă ar fi optat pentru astfel de atitudine, însemna să-şi blameze atât ţara, cât şi prietenii legionari din exil! Însă idealurile tinereţilor sale se împlineau, într-o formă oarecum asemănătoare, sub regimul ceauşist. Nu mică trebuie să fi fost uimirea celui care-şi pierduse iluziile politice, văzând ce se întâmplă; dar cărturarul ştia – şi o spune în felul său, în unica modalitate ce-i stă la îndemână – literar: Omul (fost) politic trebuie să tacă; Savantul nu poate să trimită semnale decriptabile, fiindcă alterează probitatea ştiinţifică a operei de istorie şi filosofie a religiilor şi-şi distruge munca de-o viaţă; dar Literatul e liber să vorbească şi vorbeşte! Acum se înţelege obstinaţia lui Eliade să scrie literatură, într-o limbă puţin accesibilă, cu recuzită vag fantastică, împănată cu simboluri banale, dar derutante: pentru că vrea şi trebuia să mărturisească! Eu cred că opinia lui Eliade despre trecutul său şi despre cele ce se petreceau în ţară după ’65 (încă o dată: precizarea are importanţă!), aici este încifrată: în echivalarea simbolică a idealurilor generaţiei sale cu ale naţionaliştilor de după Dej.
Dar echivalarea comunismului ceauşist cu legionarismul nu înseamnă oare o condamnare implicită, însă fără echivoc? Tocmai asta este!
Aceasta e mărturisirea de mulţi cerută şi căutată fără a fi găsită, este forma camuflată în care Eliade îşi cere iertare, este evidenţa pocăinţei sale. Cine n-o vede ori e orb, ori face pe prostul. Eliade, religiosul, creştinul, nu putea fi nici bigot, nici violent, nici fundamentalist, nici trădător al prietenilor şi al neamului său. Procedând sibilinic, ca un oracol precreştin, a dat celorlalţi şansa propriilor mărturii, a lăsat fiecăruia libertatea să-şi recunoască, sau nu, greşelile. Nu le putea impune, printr-o mărturisire publică, directă şi indecentă, să procedeze la fel. Personal, el şi-a asumat vina, câtă a fost, şi dacă a fost. Şi a suferit pentru ea în interiorul conştiinţei sale, şi a mărturisit pentru ea în felul său, criptic, indirect, esopic, esoteric. Dintr-un punct al vieţii sale înainte, de când fusese închis şi gata să moară sub bombe, la Londra, de când trăise moartea primei soţii (vezi Jurnalul portughez), Eliade detesta exhibiţionismul. Îl practicase la tinereţe şi plătise pentru hybris. Omul care cunoştea semnele şi semnificaţile tuturor religiilor îşi cunoştea propriul destin mai bine decât oricine. Eliade poate fi acuzat că n-a făcut gesturi îndoielnice, de-un dostoievskianism caraghios. („Autocritica, tovarăşi!”) Atât. Declaraţii explicite nu erau posibile, la fel cum nu era posibilă venirea lui Eliade în ţară sau editarea operei sale, în condiţii bune şi complet.
De ce? Pentru că atât venirea în ţară, cât şi editarea operei ar fi însemnat recunoaşterea publică a faptului că idealurile legionare fundate de Căpitan se înfăptuiau necurmat (remember: omul nou!) sub conducerea lui Ceauşescu – şi el Căpitan în felul lui, deşi lăudacii îi ziceau Cârmaci, Conducător sau cine ştie cum…