Datoria de aripi

Unul cântă din traista poştaşului, altul la violoncel;
peste drum, fanfara înalţă fluturii şi viermii
cântecului de mâine.
Şi fiecare are de ales drumul spre ziua mântuirii…
fiecare cu alegerea lui: ciozvârta sau halca.             
 
Până şi hoţii din vagoanele de marfă
au priceput aceste înţelesuri: adică ziua de mâine
ridicată ca pe o pânză de corabie
în mila vânturilor, alizeelor… şi altor amănunte
ale plimbării ori ale călcării pe ape.
 
E o stare de spirit a cărătorilor de piane,
o emulaţie a purtătorilor de case de fier, de cuvânt –
un foc de artificii al celor ce dorm în vagoane de marfă.
 
E un dor de ducă pe calea ferată.
 
De pe rambleu le fac semne ca o pasăre,
de pe rambleu le doresc o ţară mai bună.
 
Este un dor de vechime în bătrânele oase.
 
Când se vor întoarce, nu vor mai avea datorii –
când se vor întoarce nu vor mai avea aripi
cu care să hrănească cerul pustiu.
 
Oricum, e o ploaie pătrată şi capătul drumului
a început să-şi piardă înţelesul.

Când alţii se pregătesc să moară

Dacă tu ai fi o floare, eu aş fi
sămânţa din care ai rodit în lumină.  

Departe de tine, iar tu tot mai îndepărtată.

Ai înflorit tocmai acum
când ultimii soldaţi
se pregătesc să moară!

Departe de tine, iar tu tot mai îndepărtată.

Eşti doar o petală care pluteşte pe ape
în timp ce eu adaug mirodenii
                        în ultima noastră cină.

Departe de tine, iar tu tot mai îndepărtată.
 
În timp ce eu cerşesc salutul trenurilor,
                               păzesc uitarea.
În timp ce alţii, mereu alţii
                         se pregătesc să moară.