Cortina de gheaţă

Ai pierit,
ca ultima frunză
a toamnei
pe râul grăbit!
Între noi,
cortina de gheaţă
ca un zid de granit…

De o parte, luxurianţa dorinţelor,
somnul raţiunii, neantul fiinţelor,
de alta, seninătatea renunţărilor,
griuri rafinate pe cerul depărtărilor.

O ultimă privire în sus
spre treptele de rubin din apus,
o ultimă bucurie – deşartă risipă –
incandescenţa iluziilor de-o clipă.

Apoi, liniştea solemnă
a singurătăţii, tronând,
geometrie perfectă
a cristalului, luminând,

învolburare încremenită,
zbor fulgerat,
extaz îngheţat,
ca un concert de Bach!
 

Ecoul

Mă cufund în uitare
ca Persefona în emisfera de-ntuneric.
De departe, dinspre lumea pierdută,
către trupul meu amorţit,
răzbat ecouri ale timpului luminii –
– freamătul fiinţei tale.
Împrejur, aici şi acum,
ochii de fosfor, colţii de foc
ai amintirilor,
gheare de fier gata să mă sfâşie,
de câte ori te invoc,
zeu al Frumuseţii, pavăză de cristal
împotriva Timpului ce mă destramă.