Zdrenţuitele steaguri

Cum vii fără să te-aştept
înserare a vieţii
cum vii pe nesimţite amuşinând un
trup obosit.
ALTĂDATĂ ÎMI CÂNTAU CUVINTELE-N GURĂ
îmi purtam visele ca pe-o olimpică torţă
şi deseori privirile-mi atârnau de steaua
numită Alcor.
Acum spre firul ierbii mă-nclin uşor
şi-mi văd umbra spaimei îngroşându-se
acum şi copacii cresc mai încet
iar pe răni flutură zdrenţuitele steaguri.
Cum totul se-ntâmplă o singură dată
îndelung mi-i dat să admir
ce nu va mai fi pentru mine niciodată
şi este.
Afară deschisă-i palid floarea fragilei primăveri.
Câţiva prieteni abia înălţaţi la cer
au şi căzut în chip de statui
îndurerându-mi privirea.
Întreb piatra albastră pe care se odihneşte un şoim:
– Spune-mi cine, nemuritoareo, în locul meu va iubi?
Cine în locul meu va cânta?
ŞI CINE, NEMURITOAREO,
ÎN LOCUL MEU VA VISA?