Deşertul albastru

Îngerul vine zilnic să-ţi propovăduiască
fericirea, dar tu te ascunzi în tăceri şi în patimi
lăudându-te cu aripile crucii de pe umeri, insinuând
vehement că ai dreptul la orbire şi că nu ştii
nimic despre buzunarele doldora de iluzii
ale miliardarilor, despre trufia milei şi despre cel ce
râcâie, noapte de noapte, întunericul cu unghiile,
încercând să zărească dincolo de opacitatea raiului…

În tăcerea simfonică, plină de capricii celebre,
ai învăţat să mergi pe vârfuri, minţindu-te că zbori, că
nu te interesează lumea măruntă, ridurile adolescenţei
sau leucemia păsării phoenix care se zbate
în albastrul concav al cerului…
Până şi ştirea că aseară, într-o gară
de la marginea lumii, a murit tolstoi te lasă rece…
Toate astea sunt fleacuri, spui, o existenţă trucată
cu abţibilduri lipite pe colţul eternităţii…  
Dar de fapt deschizi, seară de seară,
uşa secretă a oglinzii ca să poţi
supravieţui, fără să ştie nimeni…

E uşa prin care pleci în fiecare dimineaţă
în deşertul albastru al mării
şi le faci oamenilor cu mâna
precum dumnezeu obositului noe
în dimineaţa potopului…