Exil pe un vers de Bacovia

I
O, Doamne,
am uitat că eram să
mor; mergeam prin
ceaţă şi fum,
mă aflam în
oraşul lui Bacovia,
unde o cucuvea
nu cânta de bine,
dar eu, eu, ca un nebun,
nu mă gândeam decât la Tine.

Şi mi-am dat seama, atunci,
că uitasem că eram să mor
chiar cu o seară înainte,
când femeia aceea cânta,
cânta barbar, ca o stafie
într-un sanctuar.

Când mi-am ridicat capul
de pe masă – ce mult băuserăm
eu şi poetul -, toate se învârteau
violet, violet, şi atunci, o fecioară
tuberculoasă mi-a făcut – sau aşa
mi se păruse – un semn
discret.
Mă tot mişcam prin ploaie şi fum
şi mă întreb cum, necum
am ajuns să beau cu poetul
într-o tavernă de poezie,
într-un vers, într-o rimă
stilaţi şi îmbrăcaţi în fracuri
violete ce atârnau de copacii
toamnei răvăşite, de corbii
poetului Tradem.

Şi acum mă doar capul
de frumuseţea versului
geniului cenuşiu ce evadase
tocmai din oraşul neştiut.
– Doar eu eram cel abătut. –