prietenul nostru octombrie

A pogorât din nou pe pământ prietenul nostru octombrie.
,,Pe umeri îi arde în flăcări un cocoş”. Un fel de vitalitate
furioasă, în priviri, de parcă ar traversa un câmp de luptă,
împreună cu mama sa, într-o mohorâtă dimineaţă
de duminică. Şi pantalonii verzi din piele de şarpe,
şi cravata cu dungi dăruită de noi,
cei adânciţi în mutismul
unei amare solitudini, la anii – cu tivurile desfăcute –
ai maturităţii.
Poate că mulţi îl socotesc, sub felurite pretexte bizare,
un eretic sau pur şi simplu un escroc erudit şi care se dă,
lipsit de scrupule, drept un mare magician
din îndepărtatele
vremuri ale vechimii. Nu-i adevărat –
şi ştiu bine ce spun.
Altele sunt, în fiecare an, păcatele sale de aramă.
Altele sunt, în fiecare an, păcatele sale de argint. Altele,
în fiecare an, păcatele sale,
 în vreme ce pământul se desface,
ostenit, din lanţurile de aur ale soarelui.
S-a întors din nou
prietenul nostru cu pantaloni din piele de şarpe şi cravată
în dungi. Iată-l culegând agrafe şi nasturi de sutiene,
din iarba cu fire mărunte
crescute pe sub băncile de fier ale parcurilor.
Iată-l în rolul de dirijor al fanfarelor de culori
ale toamnei.
Pe străzi, măturătorii adună cu târnul frunze uscate.
Nişte ulcele pline cu vinul
din ce în ce mai tulbure al drumurilor: copitele cailor.
Ici-acolo, în frumoasele zile însorite, câte-un cioban
încremenit ca un  astru.
În octombrie, îşi fumează unica sa ţigară
singuraticul plop alb.
În octombrie, începe sezonul de vânătoare
şi tot în octombrie
îl vedem, în vise, pe uitatul nostru străbun:
străbunul acela
cu labe de lup, în mânecile suflecate ale cămăşii.