Poemele de faţă ar fi trebuit să facă parte din placheta „Un Bărăgan îndepărtat”. Dar, încă de la titlu, a apărut, în 1989 la Editura Albatros, o altă carte, intitulată „Un Bărăgan apropiat”. Poemele, în proporţie de nouăzeci la sută, au fost desfigurate de un editor/cenzor prea zelos – şi l-am numit pe Ion Axan – credincios partidului unic şi cu frică, probabil, în a nu-şi pierde scaunul. La ultima corectură, poemele erau de nerecunoscut. Nu mai puţin de trei mâini, care mai de care mai inspirate în a-mi modifica poemele, se distingeau pe ele. În aceste condiţii, am refuzat tipărirea cărţii. Am fost „sfătuit” să accept.
Am scris aceste rânduri cu speranţa ca tinerii poeţi să-şi facă o părere despre timpurile pe care le-am trăit unii dintre noi. În fond, poemele din această plachetă nu aveau decât „defectul” de a fi, în mare parte, pesimiste. Dar pentru ei era inadmisibil să fii pesimist în „epoca de aur”. Poate că am primit această pedeapsă pentru că, în repetate rânduri, am refuzat să scriu poeme encomiastice sau de altă natură. Pentru acest fapt şi pentru altele, am avut telefonul ascultat. Securitatea îşi făcea meseria.
De ce spun atât de târziu aceste lucruri? Pentru simplul motiv că după revolta/revoluţie s-au înghesuit pe micul ecran şi pe primele pagini ale revistelor şi ziarelor, în marea lor majoritate, clănţăii – absolvenţii şcolii Şt. Gheorghiu, secretari şi activişti ai partidului unic, colaboraţionişti, turnători, lozincarzi şi alte asemenea specimene, plus indivizi de la care nu te-ai fi aşteptat în ruptul capului.
La puţini ani după revoluţie, i-am reproşat unui lozincard, chiar la U.S., faptele sale. După ce m-a ameninţat cu moartea, a completat: „Ţi-arată ea, ţie, securitatea!”
Domnul în cauză este membru al Uniunii Scriitorilor din România.