Moartea ca o iarnă frumoasă

Naşterea pare a avea sens, prima silabă de asemenea. Sens au primul cuvânt, prima iubire, prima bancnotă. Putem vorbi de sensul florii albe de crin, al frunzei de arţar şi al logicii formale. Moartea n-are sens, deşi nu putem vorbi nici de lipsa de sens în privinţa ei. În moarte, sensul este permanent înghiţit de lipsa de sens cum şarpele Ouroburu îşi mănâncă la infinit coada.

Amintire din scurta repriză de amăgiri: fânul de aur din câmpia copilăriei.

Plictiseala în fericire. Fericirea perpetuă exclude speranţa. Iar fără speranţă, viaţa nu e viaţă, nici măcar viaţa veşnică. Este concluzia povestirii Prăbuşirea sfântului de Dino Buzzati. Sfântul, plimbându-se într-o fericire veşnică pe aleile Paradisului, are nostalgia tinereţii, a vieţii de pe Pământ, cu necazurile ei, dar şi cu speranţa de fiecare zi. Este exact ce-i cere sfântul bunului Dumnezeu: speranţa.

Aceasta este întrebarea: a nu fi sau a nu avea?

Titlu: Colecţionarul de melancolii.