Există la noi o realitate istorică, un fenomen de necontestat, care – ca să zicem aşa – a produs efecte. Este vorba de refugierea la începutul anilor ’40 din veacul trecut a numeroase familii de români din Basarabia în ţară, în special în Oltenia. Noi ştim în general cazurile unor artişti şi, mai ales, ale  unor scriitori. Printre acestea e cel al familiei lui Ion Lazu, motiv literar pentru scrierea unui roman viguros, realist, în mare măsură presupunem că autobiografic, o adevărată saga: Veneticii (Editura Ideea Europeană, 2009, colecţia Ediţii definitive). Veneticii reprezintă totodată un roman istoric, dar şi de familie, precum şi unul social-politic.
Este roman istoric şi social-politic pentru că prezintă, desigur, o realitate începând în  prima jumătate a veacului trecut, cu influenţa bolşevismului asupra ţărilor anexate samavolnic, printre care partea de nord-est a României, a Moldovei. Consecinţele evenimentelor din cel de-Al Doilea Război Mondial influenţează decisiv şi pentru totdeauna viaţa românilor din satele şi oraşele basarabene, nevoite să-şi lase gospodării, agoniseala şi să ia calea exilului în ţara mamă. Romancierul găseşte linia mediatoare între tabloul general al vâltorii politico-militare şi cazul particular al familiei Manu, o familie exemplară prin solidaritate, prin unitate în faţa vitregiilor de decenii. Este o realitate pe cât de originală, pe atât de dramatică, să te autoexilezi în propria ţară. E ceea ce trăieşte familia Grigore şi Vera Manu. Prima parte a cărţii prezintă chiar odiseea exilului, mama cu copiii minori făcând drumul spre inima Olteniei cu trenul, tatăl – cu căruţa. Şocantă este trecerea din sărăcia particulară a familiei în comunismul generalizat ca metastazele unui cancer, comunismul de care abia scăpase din Republica Socialistă Moldovenească.
Romanul lui Ion Lazu este unul de familie, ca să zicem aşa, creionând cu o mare forţă narativă destinul de excepţie al neamului Manu, care probabil că este destinul propriei familii, bazându-mă când spun acest lucru pe faptul că biografia scriitorului se suprapune aproximativ exact pe cea a personajelor romanului. Dar acest lucru nu are, până la urmă, nicio importanţă, raportul dintre realitate şi ficţiune necontând prea mult în economia şi caracterul cărţii. Ce contează este compoziţia remarcabilă, crearea de personaje memorabile (între acestea, Vera fiind poate unul dintre cele mai pregnante, o adevărată Vitoria Lipan, într-o latură a personalităţii sale, întregită de latura afectivă, de liant al familiei, deloc resemnată în faţa vitregiilor sorţii).