Colontitlul rubricii mi-a fost sugerat în finalul dezbaterilor de la Colocviul Conştiinţa de sine a noii literaturi, desfăşurat sub egida Uniunii Scriitorilor din România, în luna mai. Nimeni nu putuse defini exact ce înseamnă noua literatură, nici unul dintre participanţi nu ştia exact dacă aparţine sau nu unei noi generaţii. În ciuda criticii ce se grăbise să-i instaureze ca nouă generaţie („milenaristă”, „doimiistă”, nu contează, generaţie să fie!), tinerii scriitori erau ceva mai prudenţi în a se defini, singurul lor reper fiind, de multe ori, generaţia „optzeci”. Chiar dacă acest reper era fie de natura managementului cultural, fie de natură socială, politică sau chiar administrativă, mai puţin de natură estetică, el exista în mintea şi pe buzele tuturor ca negare, ceva de genul „nu ştim ce suntem, dar nu suntem ca optzeciştii”. Abia întrezărit, pipăit doar, nu şi foarte explicit, conştientizat, a apărut un argument de luat în seamă: „optzecismul se raporta la carte, iar noi, la televizor”. Sigur, spre a fi mai bine înţeles ar trebui să scriu cu majuscule: Carte şi Televizor. Atunci mi-am spus că, într-adevăr, lucrurile sunt mai profunde decât par la prima vedere. Nu ştiu dacă şi mai grave, dar mult mai serioase decât o simplă raportare: ne aflăm practic în faţa ciocnirii a două civilizaţii, a două culturi: cea a cărţii şi cea a televizorului. Fapt ce se petrece nu numai la noi, ci şi în întreaga lume, după cum aveam să îmi dau seama stând de vorbă într-o după-amiază cu câţiva scriitori belgieni (unii trăitori la Paris) pe care îi primisem la Asociaţia Scriitorilor din Bucureşti, dar şi cu oameni care trăiesc în Statele Unite sau în Australia. Craig Czury, din SUA, îmi spunea într-un interviu că sunt milioane de americani care trăiesc fericiţi fără să fi citit o carte în viaţa lor, dar care sunt consumatori de cultură populară, că şi ei, scriitorii, dar, mai ales poeţii americani, fac o netă distincţie între cultura şi publicul academic (scriitori şi consumatori de cărţi) şi „pop culture”, cultura străzii sau cultura de televizor („show”).
Am citit multe studii despre rolul jucat de cuvânt în formarea gândirii, unele seducătoare, altele riguroase, aplicate şi cu dovezi irefutabile, ca să le zic aşa. Dovada însă cea mai puternică a legăturilor indestructibile între gândire şi cuvânt a fost adusă de studiile ştiinţifice. Cercetându-se ce s-a întâmplat cu copiii care au fost văduviţi de cuvânt (din varii motive, nu neapărat medicale: pierduţi în pădure, abandonaţi la vârste fragede în locuri fără prezenţă umană etc.) s-a constatat un fapt extraordinar: ei au supravieţuit, au stabilit relaţii de comunicare cu mediul înconjurător, dar partea stângă a creierului a rămas netedă, neatinsă de nici o circumvoluţiune care să-i mai permită gândirea şi comunicarea verbală. Avem a face, fără îndoială, cu cazuri extreme pe care cu greu, deocamdată, le putem extrapola spre a ne oferi de argument în universul societăţii contemporane pentru că noi suntem asaltaţi, educaţi, leneviţi la imagine, dar nicidecum văduviţi de cuvânt. Cu toate acestea, îmi reprim cu greu pornirea de a nu imagina că în absenţa unei solicitări din ce în ce mai reduse a părţii stângi a creierului nostru el nu va avea tendinţa de a se catifela devenind din ce în ce mai neted. Nu azi, nu mâine, nu peste cincizeci de ani, ci poate în generaţiile generaţiilor următoare.
Mă întorc, închizând această paranteză, la care probabil mă voi mai întoarce, la ce vrea să însemne disocierea carte şi/sau televizor pentru lumea culturii. Aş reţine mai întâi faptul că televizorul transformă aproape totul în spectacol. Fie că este vorba de „Revoluţia în direct”, de „Furtună în deşert” , de crime, şedinţe de Parlament, de Orwell (cu al său Big Brother) totul se transformă după formatul „show”-ului care, prin natura sa, este orchestrare, regizare, artificialitate pentru obţinerea relaxării, divertismentului. Ecranul are marele rol de a te pune la adăpost. Chiar atunci când lucrurile se petrec după tiparul „live”, când ele sunt la doi paşi de tine, ele nu te ating pentru că tu eşti doar spectator la ceva dincolo de tine, în alt spaţiu şi eventual în alt timp. Condiţia de telespectator (de participant virtual la evenimente reale) modifică percepţia asupra evenimentelor. Dacă pe stadioane fanii echipelor sunt despărţiţi de garduri, forţe de ordine etc. spre a nu se încăiera, puşi în faţa unui ecran gigantic, spre a urmări disputa echipelor favorite, ei fraternizează, se bucură pe rând şi îşi clamează denznădejdea sau furia tot pe rând. Ecranul virtualizează lumea, duce în spectacolul ce se desfăşoară doar pentru a ne relaxa. Lucru valabil pentru orice imagine ce rămâne mereu în exteriorul nostru când ea ne apare printr-un suport, mediată. Răspunzând criticilor ce-i reproşau tonurile violente, cu tente naturaliste ale patimilor lui Hristos, Mel Gibson se apăra apelând la bunul-simţ al spectatorului care ştie că respectivii sunt actori, iar sângele curgând în valuri nimic altceva decât kilograme bune de vopsea. De aceea, bătrânele cu frica lui Dumnezeu se uită cu nesaţ la crimele şi violurile (altor bătrânele ca şi ele) de la ora cinci după care fără temere deschid uşa în miez de noapte beţivului satului (care poate fi chiar nepotul!), vorbesc când li se ia un interviu ca la televizor (ştiind că vor fi date la televizor), dar gândesc şi se poartă după cutumele şi propriul lor sistem de înţelegere a lumii. Din acest punct de vedere, televizorul acţionează mai degrabă ca factor de protecţie mentală: nimeni nu are spasme la vederea unui cadavru, oricât de autentic şi „live” ar fi dat la ştiri, însă poate fi marcat pe viaţă la vederea trupului unui necunoscut lovit de o maşină la doi paşi de el. Asumarea acestui mental vizavi de arta spectacolului televizorist a condus spre ceea ce în mod obişnuit s-a numit fiziologism, minimalism, derizorism, teribilism (elogiul homosexualităţii sau lesbianism) sau autofiction – atribute care însoţesc adesea noua orientare în literatură sau artă, ªi tot aici ne confruntăm cu o primă mare contradicţie între proiectul teoretizat (viaţa nefardată) şi realizarea sa practică (spectacol care intenţionează să ne dea iluzia vieţii nefardate) în această nouă literatură. Ecranul protector în acest caz stă în convenţia spectacolului la care cititorul trebuie să participe ca la o lume virtuală, nu ca la una reală. Pusă în situaţia de a citi, în absenţa acestui ecran protector, pagini despre plăcerea felaţiei (scrise frust, fără „false pudibonderii”, reale carevasăzică), o tânără autoare s-a înroşit toată şi a presărat textul cu atâtea bip-uri încât asistenţa a rămas siderată, pentru că nici un autor de reportaje cu violuri şi crime nu îşi imaginează că va fi pus vreodată în situaţia reală de a fi atins de sângele de pe pereţi ori de pe podea pe care îl filmează cu nesaţ.
Pop culture îşi reclamă forţa şi viabilitatea din numărul spectatorilor, ambiţionând să fie un televizor în aer liber şi chiar concurând cu el. Voi spune o banalitate ştiută şi de cei mai puţin instruiţi în mass-media: discursul de televiziune este uniformizator, plat, comun şi simplu pentru ca la el să adere cât mai mulţi oameni atenţi nu la ceea ce se spune, ci la cel care îl spune. Să fim cinstiţi şi să recunoşteam că ţâţele unei vedete ne atrag mai mult decât vocea ei la televizor. Condiţia primă la a apărea pe ecran nu este nici cultura, nici inteligenţa şi nici măcar talentul, ci telegenia – dai sau nu dai bine „pe sticlă”. Ce trebuie să faci şi cum trebuie să arăţi pentru a da bine la televizor sunt primele lecţii pe care le ia oricine care se pregăteşte să se aşeze în faţa camerelor de luat vederi. Geaca ponosită şi figura mereu obosită, vocea gravă cu tonuri de indignare sunt cele care i-au făcut faimă lui Cristian Tudor Popescu şi nicidecum ideile sale mai mult sau mai puţin sclipitoare. Din rolul de zurbagiu simpatic, uneori cu alură de chefliu ce-şi prelungeşte un pic petrecerea cu lăutari de la care tocmai a plecat spre a veni la televizor, lui Mircea Dinescu i se permit acuze fără argumente, miştocăreala. După cum papionul lui Horia-Roman Patapievici va fi mereu simbolul omului care orice ar zice este plin de rafinamente şi subtilităţi, doldora de cultură şi superior oricărui alt muritor nepurtător de papion. Robert Turcescu este un justiţiar care ar prinde şi pe mamă-sa cu minciuna pe ecran, se încruntă, face riduri gânditoare, la cât e de frumos contrazice toate prejudecăţile privind frumuseţea şi deşteptăciunea, dă bile albe şi negre, îl pune pe Vanghelie să conjuge verbul „a fi” şi pe Bodu să calculeze TVA din preţul de 50 de lei, dar nimeni nu se mai duce cu gândul că nu Turcescu a aflat că Vanghelie nu ştie să conjuge verbul „a fi” etc. El are marele merit de a face – aşa cum cere televiziunea – din lucruri ştiute de toată lumea un spectacol. Pentru a face audienţă trebuie să spui ceea ce toată lumea ştie sau se aşteaptă să audă. Discursurile politice nu mai au la televizor – mai ales în campaniile electorale – nici o nuanţă, de dreapta sau de stânga, ci sunt de-a dreptul populiste tocmai pentru a atrage cât mai mulţi spectatori. La televizor nu trebuie să vii cu ideile tale, ci cu ale celor ce stau în faţa televizorului. Uneori, şi cu limbajul lor sau oricum cu unul cu care sunt extrem de familiarizaţi.
Despre cum se exprimă toate acestea în noua literatură vom vedea în numărul viitor.