Dragul meu,
Fără prea multă vorbă, zic aşa:
Povestea din Germania e blamabilă, cea de la ICR NY, nu.
Mie nu mi-au plăcut imaginile (nu discut expoziţia, că n-am văzut-o şi, bănuiesc, nici tu), dar nu eu am organizat-o, nu eu mi-am pus prestigiul la bătaie. Nu sînt eu cel chemat să-şi dea cu părerea. Că sînt scriitor şi poate că sînt nul la arte plastice. Nu ţi se pare că sînt cam mulţi ăia de se pricep la orice?! Eu am dat banii, da. Pentru ce? Nu să trimit peste Ocean artiştii mei, ci să semnalizez în America, "Băăă, exist şi eu, vă uitaţi un pic şi la mine?" Se pare că americanii, newyorkezii s-au uitat. Un pic. Măcar atît.
În contextul acţiunilor ICR în lume, e încă un pas spre a ieşi din rahatul provincial în care înotăm de atîţia ani. Poate că artiştii nu sînt grozavi, poate că sînt nişte palizi imitatori ai unui curent palid. Are vreo importanţă, atîta vreme cît nu ne ducem (iar) cu Nicolae Grigorescu sau cu costume populare? Ce e de dorit, criteriile noastre, la care nu reacţionează nimeni, sau criteriile lor, care ne oripilează pe noi?
Încă o dată, NU contează dacă ne place sau nu ne place nouă! Contează dacă îi interesează pe vizitatori. Dacă a fost aşa, ciocul mic. Sau, mai bine, spune, nene, "Nu-mi place!", că e mai cinstit şi nu jigneşti pe nimeni! Şi mai e ceva: pe vremuri, cînd eram ţinta vie a lui Eugen Barbu, la "Judecata de apoi a poeţilor", mi se scoteau versuri ironice sau absurde din poezii, era îndepărtat contextul şi eram admonestat public. Degeaba mă apăram eu spunînd că alea erau vorbele unui personaj, se mai uita cineva lîn gura mea? De aceea, te rog, mai gîndeşte-te o dată, înainte de a te inflama. E atît de uşor să faci rău cu gînduri bune!

În ceea ce priveşte povestea cu Antohi-Hoişie, aici nu există (şi nu trebuie să existe) explicaţii, ci numai scuze publice. De asta e România o provincie personală, că e locuită de noi şi ai noştri! Putem deplînge faptul că Céline a fost prigonit toată viaţa, ori Ezra Pound a înnebunit într-o cuşcă, pentru păcatele doctrinei. Artistic, a fost o pierdere imensă. Eu, unul, îi iubesc cu fanatism pe cei doi. Dar spune tu asta celor care au pierdut pe cineva drag în perioada războiului, în parte şi din cauza celor în discuţie, n-ar fi de un rar cinism? Colaboratorii şi torţionarii noştri, însă, trăiesc bine merci. I-a trimis cineva în închisoare? Le-a confiscat bunurile? I-a deportat? I-a scos din casă? Uite de ce se revoltă: că nu sînt chemaţi şi aclamaţi pe scena publică. Pentru că la asta se reduce "discriminarea". La lipsa de vizibilitate! Iertat să fiu, asta nu se poate. Ăst timp, cercetători sau erudiţi din alte grupări sau direcţii sînt trecuţi cu vederea, în numele aceleiaşi feude culturale! Nu e bine.

Pe scurt, limita dintre victimă şi călău îmi pare tot mai transparentă în zilele noastre. Păcat. Cum s-ar zice, dă-mi numai puţin puterea, şi-ai să vezi ce-am să te toc, de-o să-ţi meargă fulgii! Cît despre ICR, cu bune şi nebune. Dar, pe ansamblu, e bine, pentru că, după zece ani pierduţi, se întîmplă ceva! Ceva important pentru noi toţi. Ieşirea din somnul uitării.
O zi bună!

Florin Iaru