În ultimele luni, tema standardelor academice și a calității muncii universitare a intrat în atenția publicului și a deținut poziția centrală în periodice ca Observatorul cultural, 22 sau Timpul. Câteva cotidiene au publicat grupaje ample de articole, ca de pildă Ziua sau Evenimentul zilei. E o tendință îmbucurătoare,  pentru că se discută într-o atmosferă cu totul diferită de cea din anii 2000-2001, când acest subiect nu trezea prea mare interes, când orice discuție despre criterii de exigență pentru cadrele universitare era privită drept o abstracțiune, dacă nu cumva o excentricitate. Pentru o vreme, accentele pe marginea acestui subiect au fost fanteziste, s-a discutat mult pe baza unor informații inexacte sau voit deformate. Și azi mai există comentatori ai problemei standardelor universitare care scriu fără a se informa. Unii sunt neinformați, alții sunt de rea credință. Mai mult, unii dintre cei care decid asupra criteriilor universitare, membrii în diverse comisii ale Ministerului Educației și Cercetării, au o experiență limitată în a publica articole de natură universitară în altă parte decât în România. Oare cum de își dau ei cu părerea dacă nu știu despre ce este vorba? Astfel, variata noastră viață publică s-a îmbogățit cu opinia multor actanți plini de energie care iau poziție fără a cunoaște, care acuză înainte de a înțelege, care adoptă o poziție doar pentru a face un ultim gest de autoritate înainte de a ieși din scenă.

În fond, de ce e important să se dezbată aceste lucruri? Nu interesează oare chestiunile acestea doar consiliile profesorale din universități sau comisiile de specialitate de la ministerele de finanțe sau de educație? Nu sunt ele doar chestiuni de specialitate? Ce caută aceste subiecte în paginile presei culturale sau ale cotidienelor, sau în unele emisiuni de la radio sau televiziune?E foarte bine că se discută public. E vorba de un mare adevăr care a circulat în subteran, care a plutit în aer de multă vreme și pe care a venit vremea să-l precizăm, în speranța că viitorul apropiat ne va aduce și soluția. O soluție amplă, la care să contribuim noi, cu toții, întreaga lume românească. E vorba despre bănuiala că anumite munci importante pentru calitatea vieții din România sunt îndeplinite de oameni care nu au o pregătire potrivită, și că rădăcina deficienței sistemului educațional din România e absența unor cerințe de performanță pentru profesori. Bănuiam noi, cu toții, de mai multă vreme, că anumite operații nu sunt făcute de medici care au acces la informație medicală recentă. Bănuiam noi că anumite decizii economice nu sunt luate pe baza unor studii de piață făcute cu metode contemporane, ci pe baza unui străvechi voodoo moștenit de pe vremea Comitetului de Stat al Planificării. Bănuiam că unii dintre umaniștii noștri, la adăpostul așa-zisei lor „specialități” lor extrem de stricte, nu fac altceva decât să ascundă vicierea retoricii lor cu diverse idei demodate, unele dintre ele aflate la zenit oricând în intervalul dintre 1927 și 1989. Aceste lucruri tind, pe termen lung, să aibă un efect direct asupra nivelului vieții universitare, asupra calității pregătirii specialiștilor din domenii întregi, care riscă să audieze cursurile unor profesori care nu știu ce fac. Impactul pentru întreaga societate e uriaș. Într-o lume în care cei foarte tineri debutează în viața profesională cumpărând subiectele de la bacalaureat, nu e deloc inutil să readucem în discuție necesitatea unor standarde și exigențe în Universități în acord cu valorile recunoscute în alte țări și în alte culturi. Și nu e o utopie să discutăm despre asta, după cum nu e o utopie că România va deveni membră a Uniunii Europene. Tocmai printr-un atât de mare contrast între realitatea curentă și locul unde ar trebui să ajungem, adevărul are șansa să se impună și componenta dominantă să devină cea care să încline către calitate. Multe aspecte ale calității vieții care decurg din activitatea desfășurată în medicină, în economie, în mass media, în diverse industrii unde în continuare nu avem specialiști competitivi, sunt în directă legătură cu aspectele eticii din universități. Daca s-ar adopta anumite cerințe care să motiveze universitarii din România să interacționeze cu atmosfera universitară de specialitate de pe plan internațional, să publice pe bune în locuri unde nu îi cunoaște nimeni și unde lucrările le vor fi evaluate în mod obiectiv, toată lumea ar ieși în câștig, societatea ar ieși în câștig. Așadar, această discuție este, până la urmă, despre nivelul calității vieții în România. Ne dorim să avem o societate în care fiecare meserie să fie bine făcută. De ce oare durează atât de mult să se clarifice apele?

Și, deloc în cele din urmă, cineva ar putea să se întrebe: dar de ce această problemă preocupă pe unii dintre universitarii de origine română stabiliți în S.U.A., așa cum este și semnatarul acestor rânduri? De ce oare aceștia nu-și văd de ale lor și nu lasă fenomenul universitar românesc să evolueze pe căile sale proprii, originale? Toate aceste luări de poziții nu sunt din partea unor oameni care au părăsit România și care au închis ușa la plecare. E vorba de o altfel de atitudine, care lasă deschisă opțiunea multor forme de colaborare și de interacțiune în mediul academic cu universitățile de acasă. Unii dintre oamenii care se pronunță azi se vor întoarce și vor mai lucra în România. Trăim vremuri în care plecările nu mai sunt definitive.