Virgil Diaconu cultivă o poezie a revoltei, a demascării, a incriminării. Într-o lume în care răul pare să se fi cuibărit definitiv, florile de cireş (lait-motiv şi simbol al lumii nealterate, neconvertite la păcat) devin stinghere, martore doar ale „anacronismelor şi ereziilor” poetului; nu-şi mai găsesc locul nici „poemele de abur” trimise de Sulfină, ori „lecţiile de poetică/ pe care le ţii şobolanilor”.
Ca într-o cavalcadă apoteotică, poetul se lasă ademenit de lumea concretă (pe care o huleşte mereu) în care „Soldatul tânăr se întoarce de pe front în haina de lemn a gloriei” şi, în timp ce lacrimile „nu încap în clopotniţă”, aleşii, ca nişte fantoşe atotprezente, fade, atraşi de mirajul gloriei, participă la suferinţă doar ca la un spectacol prielnic în care pot vorbi despre dragostea de patrie „de la fereastra jeepului”. „Tăietorii de panglici”, „fauna politică”, „cârtiţele întunericului” constituie nişte repere palpabile pe o hartă a imposturii. Oropsiţii mai visează doar că într-o zi „Domnul se întoarce acasă”. Rămâne speranţa, revolta şi… „gamela cu stele”.