Lucrurile, întâmplările se cuvine să fie scrise nu pentru că altfel s-ar uita sau s-ar pierde, nu pentru a le păstra împotriva uzurii, ci trebuie scrise chiar pentru a le uita în aşa fel încât să fie lăsate în pace, fragede, în clipa lor unică. Nu pot fi scrise luându-le din trecut, ci lăsându-le să se înfăţişeze, acum.
Nu pot să-mi amintesc când am intrat prima oară în camera de alături. Trebuie să fi fost tare mic, căci mesele erau înalte. Era linişte acolo, şi părea albastră. Mă aştept oricând să o regăsesc şi să mai văd o dată obiectele acelea minunate dinăuntru: cutiuţe, monede vechi, parcă rame de ochelari, parcă toate sub vitrină, puse pe catifele şi covoare moi. Această cameră, neîmbâcsită, neştiind eu când am păşit în ea pentru prima oară, a rămas de-a pururi alături de camera în care locuiesc, oricând şi oriunde, şi ori de câte ori mă mut.     
Am visat adesea că mă aflu în ea. Uneori mă trezesc cu pumnii strânşi ţinând cheia. Deschid pumnul, cheia nu e. Dar o regăsesc în alt vis, cu un scenariu diferit şi aceeaşi cameră. E camera vizitată cândva şi mereu aproape, poate am fost într-un muzeu în copilărie.  Eu voiam şi mereu vreau să trec dincolo, în camera de alături, numai a mea, dans mon cabinet de raretés. Eu eram, de mic, Marginalul cu locuinţă.
E camera lipită veşnic de camera unde trăiesc, sunt sigur că e alături, la ce bun să mai caut uşa?
Astăzi poate că această cameră s-ar numi epohe, ca în fenomenologie, unde toate cele dorite se află suspendate,  utilităţile lor fiind anulate în ea, cele văzute şi de gândit, şi toate eternităţile din trecutul meu. Sunt toate de-gânditele în ea, căci nu se poate spune: asta a fost odată gândit şi a doua oară nu se mai poate!
Nu, ceea ce e de gândit rămâne pentru totdeauna deschis celui gânditor, în camera de alături.
    
(De asemeni, fiecare casă presupune un nu al casei, un nimic localizat în care se adună lucrurile cărora li s-a spus nu. La mine la Făget acest nu era în spatele casei unde se îngrămădeau mărăcinii şi ligheanele sparte, cioburile şi tot ce s-a spart prin casă, pneuri şi stupi morţi.
Dar acest loc a dispărut din sentiment, topograful care a ridicat oraşe ca Bucureşti, Paris sau Granada nu a prevăzut aşa ceva.
Aici, în dosul casei noastre, maică-mea punea în fiecare dimineaţă o farfurie cu lapte pentru şarpele casei, singurul care locuia binefăcător acolo. Îl vedeam cum îşi târa pletele, se încolăcea direct în strachină sub cerul de iaurt albăstrui. De la acest şarpe mi-a rămas icoana blândeţii  şi neputinţei lui radicale şi scârba mea faţă de cei ce-l strivesc oriunde îl văd, faţă de cei asimbolici, de literaliştii Bibliei, faţă de neghiobii ei).