Să ne amintim că, student fiind, a dorit să scrie o carte despre Nicolae Iorga, ratând, tot în acei ani, publicarea volumelor Romanul adolescentului miop şi Gaudeamus. A publicat doar o serie de studii despre modelul său, Iorga, dar a sfârşit prin a-l înfuria pe acesta, spre marea deziluzie a studentului Eliade Gh. Mircea. La 20 de ani a dorit să scrie Istoria Renaşterii italiene, totul reducându-se, până la urmă, la o teză de licenţă interesantă, dar nepublicată nici ea la timp. În India, traducea din sanscrită Bhagavad Gita şi dorea să publice în ţară această celebră carte. Nu a avut răgazul necesar să finalizeze acest proiect, acaparat de scrierea unor romane din vânzarea cărora trebuia să-şi asigure traiul. Te poţi gândi şi aşa: dacă nu ar fi fost astfel de constrângeri materiale, câte romane de-ale sale ar fi rămas nescrise, în afară de Maitreyi! Alte cărţi nescrise de Eliade s-ar fi numit: Anthropocosmos (la care se gândea în 1940), L’Homme comme symbole (1950), Tinereţea lui Balzac (1948), Universul imaginar al lui Jules Verne (1959), Introducere în Geografiile mitice (1945-46), Homo religiosus (1977), Le Centre du Monde (1979), Mitologiile morţii (1979) şi, vai, volumul IV din Istoria credinţelor şi ideilor religioase. Eliade urmărea să realizeze şi o expunere a metodei pe care o folosise în istoria religiilor, dar şi o Metafizică şi o Etică, utilizând exclusiv documente din civilizaţiile „primitive” şi orientale, şi, cu puţin timp înainte de moarte, o nuvelă autobiografică.
În Jurnalul său, Eliade subliniază în nenumărate rânduri importanţa pe care o acorda tocmai cărţilor nescrise. La 27 august 1947, nota cu amărăciune: „Timpul se «pierde», orice am face; e preferabil să fie pierdut în meditaţii şi scris, decât la cafenea. Nu de timpul consacrat «operei» mă plâng – ci de libertatea mea pierdută. Câte alte libertăţi nu mi-aş fi îngăduit, dacă nu m-aş simţi legat de cărţile pe care nu le-am scris!”. Comentariile sunt de prisos: se simţea mai „legat” tocmai de aceste cărţi. Câte idei îi vor fi trecut prin minte şi cu care a plecat Dincolo! Iată o nouă mărturisire, făcută la 50 de ani: „Ca orice om care scrie mult, port şi eu cu mine câteva cărţi care nu vor fi scrise niciodată. Printre ele, o Istorie a Renaşterii italiene, visată la douăzeci de ani, şi, ca atare, plănuită ciclopic, în nu ştiu câte volume, căci voiam să spun tot, şi eram de asemenea sigur că voi spune lucruri pe care nu le întrevăzuse nimeni(…) Îmi amintesc că am lucrat la acest volum toată toamna 1928 (…). Şi cu câtă gravitate, în noaptea de 19 noiembrie, ultima noapte pe care o petreceam în mansarda mea din Strada Melodiei, am strâns toate acele dosare cu note şi manuscrise, şi le-am aşezat în ultimul raft al bibliotecii, întrebându-mă când – şi dacă – le voi regăsi. Le-am regăsit aproape patru ani mai târziu, dar mă întorceam încărcat de alte note şi manuscrise, şi de atunci n-am mai revenit decât întâmplător, şi doar pentru scurte răstimpuri, la acel proiect gigantic al tinereţii mele”.
Tot de la Eliade aflăm şi reţeta secretă pentru a scrie mult: „Nu am nici un chef, dar ştiu că dacă întrerup scrisul o zi, două – biata mea piesă riscă să mai aştepte câţiva ani până aş termina-o. Aşa se explică multele, nenumăratele lucrări începute – de la indianistică, istoria religiilor şi folclor la filosofie, roman şi teatru – care zac abandonate în dosare. M-am trezit odată spunându-mi: În fond, ce bine ar fi, dacă un incendiu…”. Din păcate, „incendiul” întrezărit încă de la Lumina ce se stinge şi invocat deseori avea să se întâmple efectiv în 1985! A fost, realmente, marele ,,semn’’ făcut, după care nu a mai scris nimic! La 22 decembrie 1989, parte din manuscrisele şi cărţile donate României au ars pentru cauza revoluţiei…
Spirit enciclopedic, trăind şi într-un sever mediu universitar şi academic, Eliade a trebuit să-şi probeze ideile novatoare cu „documente”. Or, acest lucru cere timp, o documentare laborioasă. Constantin Noica îşi permitea chiar să remarce: „Ce s-ar fi făcut Mircea fără bibliotecile din Occident?!”. Dar şi acest lucru, esenţial pentru un savant, comportă un risc: „Am adunat – recunoşte în paginile Jurnalului – foarte mult material, cred că am înţeles cum trebuie pusă problema pentru ca toate aceste simboluri, rituri, credinţe în legătură cu labirintul, mandala, fundarea cetăţilor, orientarea meterezelor şi fortificaţiilor, omologarea peşterilor cu geografia infernală etc. să-şi reveleze semnificaţiile profunde şi solidaritatea lor structurală – dar n-am scris aproape nimic”. La 28 iulie 1950 nota: „Aş vrea să mai pot scrie o carte, în afară de cele deja începute (…): L’ Homme comme symbole. Nu mai mult de 250 pagini; fără referinţe, doar o simplă notiţă bibliografică la sfârşit. Aş arăta nevoia omului de a trăi în conformitate cu simbolul, cu arhetipul”…
Nici când este îndemnat, rugat, somat de prieteni să scrie o carte anume – cum ar fi cea asupra universului imaginar al lui Jules Vernes – nu poate da curs. Exclamă patetic Eliade: „Dar când aş mai găsi timpul pentru această carte? Am sacrificat deja multe cărţi, înţelegând că nu mai am timp să le pregătesc pe îndelete şi să le desăvârşesc”. Până şi profesoratul este o piedică: „Mă gândesc la aceşti trei ani de cursuri la Chicago. Cât timp pierdut! Câte n-aş fi putut înfăptui dacă n-aş fi fost obligat să predau şase ore de curs în fiecare săptămână (…) Uneori, după un curs reuşit, când mă gândesc că am fost înţeles, încerc sentimentul de a fi scris o carte. Cred că cele mai bune cărţi ale mele vor fi scrise de altcineva”. Vor fi fost scrise?!
În cazul lui Eliade, trebuie spus, unele cărţi au rămas nescrise pentru că s-a văzut nevoit să se despartă de manuscrise. Mai întâi, în ţară i-a rămas o arhivă de proporţii. La Londra mai pierde o parte din manuscrise. Într-o pivniţă din Paris, îşi aduce aminte cu melancolie, zac alte manuscrise. Ciorna unui proiect important, Introducere în Geografiile mitice, a incinerat-o din greşeală, alături de alte dosare şi caiete!
Nu se revoltă. Dimpotrivă, e resemnat: „Cu cât trece timpul, cu atât mă întristează certitudinea că nu voi apuca să scriu câteva din cărţile la care visez din tinereţe”. Să se întâmple ceea ce este scris să se întâmple, spune la un moment dat. Şi totuşi, din când în când, îşi provoacă destinul. Se vedea „bătrân”, dar avea multe de spus, după atâţia ani de cercetare. Visul cel mare se pare că a rămas „acel scurt tratat despre Homo religiosus, în care vreau să expun sistematic tot ce cred că am înţeles după cincizeci de ani de cercetări şi reflecţii…”. Şi dacă tot am vorbit de bătrâneţe, să amintim aici alt motiv: nu mai poate efectiv să scrie din cauza bolii contractate la degete. A nu putea să scrii este, chiar pentru un scriitor mărunt, o dramă. Bătrâneţea aduce şi alte obstacole. De aceea, încearcă să se convingă că nu mai are „prea mult de lucru înainte de a deveni cu totul şi cu totul LIBER, adică de a-mi încheia «opera». Într-adevăr, ce trebuie să scriu? Dar mă lupt cu obstacole nebănuite până acum câţiva ani: scriu cu mare greutate; simt că mă detaşez de operă; şi, mai ales, îmi pierd vremea cu mărunţişuri (refacerea Jurnalului, împărţirea cărţilor…)”. Dar, pentru un autor cu o operă atât de vastă, aceste „mărunţişuri” sunt esenţiale.
În plus, pe lângă toate, vede cum, în ultimii ani de viaţă, cu toate onorurile, începe să fie atacat (pe linie politică şi chiar ştiinţifică). Rândurile despre moartea lui Sebastian şi uciderea lui Iorga nu par suficiente. Nici prietenia cu Gershom Scholem şi cu alţii. Era prea târziu pentru a mai clarifica lucrurile. O spune în septembrie 1985: „Din articolele pe care mi le dedică Ioan Culianu, înţeleg că în ultimii ani s-au înmulţit criticile «metodologice» aduse concepţiei mele a Istoriei Religiilor. Vina este, în parte, a mea: n-am răspuns niciodată unor asemenea critici, deşi trebuia s-o fac. Îmi spuneam că într-o zi «când voi fi eliberat de lucrările în curs» (?), voi scrie o scurtă monografie teoretică, şi voi explica «confuziile şi erorile» care mi se reproşează… Mi-e teamă că nu voi mai avea timp s-o scriu”.
N-a mai avut. Cu atât mai semnificativă apare această ultimă mărturisire de care trebuie să luăm aminte: „Singurele cărţi bune mi se păreau cele nescrise sau neterminate”. Cine ştie, poate că, într-o bună zi, un discipol…
În Jurnalul său, Eliade subliniază în nenumărate rânduri importanţa pe care o acorda tocmai cărţilor nescrise. La 27 august 1947, nota cu amărăciune: „Timpul se «pierde», orice am face; e preferabil să fie pierdut în meditaţii şi scris, decât la cafenea. Nu de timpul consacrat «operei» mă plâng – ci de libertatea mea pierdută. Câte alte libertăţi nu mi-aş fi îngăduit, dacă nu m-aş simţi legat de cărţile pe care nu le-am scris!”. Comentariile sunt de prisos: se simţea mai „legat” tocmai de aceste cărţi. Câte idei îi vor fi trecut prin minte şi cu care a plecat Dincolo! Iată o nouă mărturisire, făcută la 50 de ani: „Ca orice om care scrie mult, port şi eu cu mine câteva cărţi care nu vor fi scrise niciodată. Printre ele, o Istorie a Renaşterii italiene, visată la douăzeci de ani, şi, ca atare, plănuită ciclopic, în nu ştiu câte volume, căci voiam să spun tot, şi eram de asemenea sigur că voi spune lucruri pe care nu le întrevăzuse nimeni(…) Îmi amintesc că am lucrat la acest volum toată toamna 1928 (…). Şi cu câtă gravitate, în noaptea de 19 noiembrie, ultima noapte pe care o petreceam în mansarda mea din Strada Melodiei, am strâns toate acele dosare cu note şi manuscrise, şi le-am aşezat în ultimul raft al bibliotecii, întrebându-mă când – şi dacă – le voi regăsi. Le-am regăsit aproape patru ani mai târziu, dar mă întorceam încărcat de alte note şi manuscrise, şi de atunci n-am mai revenit decât întâmplător, şi doar pentru scurte răstimpuri, la acel proiect gigantic al tinereţii mele”.
Tot de la Eliade aflăm şi reţeta secretă pentru a scrie mult: „Nu am nici un chef, dar ştiu că dacă întrerup scrisul o zi, două – biata mea piesă riscă să mai aştepte câţiva ani până aş termina-o. Aşa se explică multele, nenumăratele lucrări începute – de la indianistică, istoria religiilor şi folclor la filosofie, roman şi teatru – care zac abandonate în dosare. M-am trezit odată spunându-mi: În fond, ce bine ar fi, dacă un incendiu…”. Din păcate, „incendiul” întrezărit încă de la Lumina ce se stinge şi invocat deseori avea să se întâmple efectiv în 1985! A fost, realmente, marele ,,semn’’ făcut, după care nu a mai scris nimic! La 22 decembrie 1989, parte din manuscrisele şi cărţile donate României au ars pentru cauza revoluţiei…
Spirit enciclopedic, trăind şi într-un sever mediu universitar şi academic, Eliade a trebuit să-şi probeze ideile novatoare cu „documente”. Or, acest lucru cere timp, o documentare laborioasă. Constantin Noica îşi permitea chiar să remarce: „Ce s-ar fi făcut Mircea fără bibliotecile din Occident?!”. Dar şi acest lucru, esenţial pentru un savant, comportă un risc: „Am adunat – recunoşte în paginile Jurnalului – foarte mult material, cred că am înţeles cum trebuie pusă problema pentru ca toate aceste simboluri, rituri, credinţe în legătură cu labirintul, mandala, fundarea cetăţilor, orientarea meterezelor şi fortificaţiilor, omologarea peşterilor cu geografia infernală etc. să-şi reveleze semnificaţiile profunde şi solidaritatea lor structurală – dar n-am scris aproape nimic”. La 28 iulie 1950 nota: „Aş vrea să mai pot scrie o carte, în afară de cele deja începute (…): L’ Homme comme symbole. Nu mai mult de 250 pagini; fără referinţe, doar o simplă notiţă bibliografică la sfârşit. Aş arăta nevoia omului de a trăi în conformitate cu simbolul, cu arhetipul”…
Nici când este îndemnat, rugat, somat de prieteni să scrie o carte anume – cum ar fi cea asupra universului imaginar al lui Jules Vernes – nu poate da curs. Exclamă patetic Eliade: „Dar când aş mai găsi timpul pentru această carte? Am sacrificat deja multe cărţi, înţelegând că nu mai am timp să le pregătesc pe îndelete şi să le desăvârşesc”. Până şi profesoratul este o piedică: „Mă gândesc la aceşti trei ani de cursuri la Chicago. Cât timp pierdut! Câte n-aş fi putut înfăptui dacă n-aş fi fost obligat să predau şase ore de curs în fiecare săptămână (…) Uneori, după un curs reuşit, când mă gândesc că am fost înţeles, încerc sentimentul de a fi scris o carte. Cred că cele mai bune cărţi ale mele vor fi scrise de altcineva”. Vor fi fost scrise?!
În cazul lui Eliade, trebuie spus, unele cărţi au rămas nescrise pentru că s-a văzut nevoit să se despartă de manuscrise. Mai întâi, în ţară i-a rămas o arhivă de proporţii. La Londra mai pierde o parte din manuscrise. Într-o pivniţă din Paris, îşi aduce aminte cu melancolie, zac alte manuscrise. Ciorna unui proiect important, Introducere în Geografiile mitice, a incinerat-o din greşeală, alături de alte dosare şi caiete!
Nu se revoltă. Dimpotrivă, e resemnat: „Cu cât trece timpul, cu atât mă întristează certitudinea că nu voi apuca să scriu câteva din cărţile la care visez din tinereţe”. Să se întâmple ceea ce este scris să se întâmple, spune la un moment dat. Şi totuşi, din când în când, îşi provoacă destinul. Se vedea „bătrân”, dar avea multe de spus, după atâţia ani de cercetare. Visul cel mare se pare că a rămas „acel scurt tratat despre Homo religiosus, în care vreau să expun sistematic tot ce cred că am înţeles după cincizeci de ani de cercetări şi reflecţii…”. Şi dacă tot am vorbit de bătrâneţe, să amintim aici alt motiv: nu mai poate efectiv să scrie din cauza bolii contractate la degete. A nu putea să scrii este, chiar pentru un scriitor mărunt, o dramă. Bătrâneţea aduce şi alte obstacole. De aceea, încearcă să se convingă că nu mai are „prea mult de lucru înainte de a deveni cu totul şi cu totul LIBER, adică de a-mi încheia «opera». Într-adevăr, ce trebuie să scriu? Dar mă lupt cu obstacole nebănuite până acum câţiva ani: scriu cu mare greutate; simt că mă detaşez de operă; şi, mai ales, îmi pierd vremea cu mărunţişuri (refacerea Jurnalului, împărţirea cărţilor…)”. Dar, pentru un autor cu o operă atât de vastă, aceste „mărunţişuri” sunt esenţiale.
În plus, pe lângă toate, vede cum, în ultimii ani de viaţă, cu toate onorurile, începe să fie atacat (pe linie politică şi chiar ştiinţifică). Rândurile despre moartea lui Sebastian şi uciderea lui Iorga nu par suficiente. Nici prietenia cu Gershom Scholem şi cu alţii. Era prea târziu pentru a mai clarifica lucrurile. O spune în septembrie 1985: „Din articolele pe care mi le dedică Ioan Culianu, înţeleg că în ultimii ani s-au înmulţit criticile «metodologice» aduse concepţiei mele a Istoriei Religiilor. Vina este, în parte, a mea: n-am răspuns niciodată unor asemenea critici, deşi trebuia s-o fac. Îmi spuneam că într-o zi «când voi fi eliberat de lucrările în curs» (?), voi scrie o scurtă monografie teoretică, şi voi explica «confuziile şi erorile» care mi se reproşează… Mi-e teamă că nu voi mai avea timp s-o scriu”.
N-a mai avut. Cu atât mai semnificativă apare această ultimă mărturisire de care trebuie să luăm aminte: „Singurele cărţi bune mi se păreau cele nescrise sau neterminate”. Cine ştie, poate că, într-o bună zi, un discipol…