…Rostite de Buzele unui om singur. Sintagma din urmă este titlul recentului volum al Denisei Popescu, apărut la Editura Tiparg, Piteşti, în 2010. Autoarea a specificat undeva că ar fi o plachetă de prozo-poeme, eu aş spune că sunt pur şi simplu poeme, uneori chiar conforme celor mai „cuminţi” canoane ale prozodiei clasice, accent, rimă, ritm, măsură, numai că scrise „ca-n proză”, concesie făcută unităţii volumului şi literaturii (voit) moderne, chiar dacă simţirea şi talentul nu ţin seama de „isme”. Iar sintagma din titlu apare pe coperta din spate a cărţii, urmată de lista cărţilor autoarei – o reiau, pentru că e semnificativă şi în sine şi pentru ce urmează: Dincolo de ochii mei (Ed. Carminis, Piteşti, 1999), Adamantin (Ed. Zodia Fecioarei, Piteşti, 2004), Laminaria. Catrinel (2005), Scheletul meu de muselină (2005), Cele mai frumoase depresii (2007), ultimele trei volume fiind toate apărute la Tiparg, Piteşti. Am parcurs (mă feresc de cuvântul „citit”) cartea din urmă de mai multe ori (prin avioane şi pe aeroporturi, că aşa s-a nimerit), de la un loc încolo „cu ochii întredeschişi”, ca pentru a privi repetat o secvenţă de tablouri, un vitraliu în care fiecare bucată de geam colorat e de fapt un mic tablou, fiecare meritând a fi privit separat, dar toate împreună formând un întreg – un mare poem de data aceasta, un fel de portret al femeii-autor, Poemul Denisei. Autoarea, declarat feminină de la primul la ultimul vers, îl ignoră parcă pe cititor, e singură la oglindă, vine în pagină cu sinceritatea omului dezlegat de convenţii, care strigă spre toate punctele cardinale (era să zic, şi se poate zice, chiar „carnale”, cu sublimarea poetică de rigoare), mărturisindu-şi singurătatea şi, de aici, suferinţa, lipsa de pereche şi, de aici, suferinţa, sensibilitatea şi, de aici, suferinţa. „Dezbracă-mă”, îndeamnă ea la pagina 66, către un „el” care e invocat de mai multe ori, cel mai adesea sub semnul reproşului, chiar dacă are „buric de copil”, chiar dacă ştiut e că „zahărul” va ajunge „tăcut şi trist”, că ochelarii trebuie schimbaţi mereu, că se trece cândva şi de 40 de ani, ba chiar se mai şi moare, pentru că zilele curg, de luni („Femei singure. Mai ales femei”) până duminică („O casă suspendată între două morţi”), apoi de la capăt, mereu şi mereu trec zilele, aşa că până la urmă şi tu „treci uşor şi pustiu, ca un cuib cu inima scoasă”. Iar cuvântul „inimă” tot apare în carte, precum extrem de multe alte cuvinte care numesc părţi ale corpului, adeseori alături de pronume la genitiv, persoana întâi singular (cum se întâmplă şi în două dintre titlurile amintite mai sus: „ochii mei”, „scheletul meu”). Nu ştiu dacă e dinadins aşa, şi nu m-ar mira dacă ar fi dinadins, chiar dacă şi mai semnificativ ar fi dacă ar fi doar un reflex psihanalitic, dar, cu numai câteva excepţii, în TOATE textele din carte apar cuvinte care se referă la părţi ale corpului omenesc. Piele, obraz, sânge, tiroida (la vedere), vene şi buze, tâmple şi ochi, tălpi (goale), oasele feţei, vârful limbii, coapse, coate, genunchi, dinţi, vertebre, nervi, piele, vintre şi rărunchi, măduvă, schelet şi câte altele (unele, mai greu de numit, ascunse sub metafore, desigur). Deloc neînsemnat amănuntul, chiar dacă pare doar o statistică exterioară. Un mare poem, spuneam, este cartea, despre sensibilitatea femeii-poet, cu trupul univers şi reflectare a universului, culoare şi pânză deopotrivă, „cu picioare atât de subţiri, că nici sufletul nu şi-l mai poate duce-ntre vii”, deci cu sufletul atât de mare/greu că întregul trup i-a ajuns o rană, a trecut în carte, se oglindeşte în poem ca altădată Narcis (Narcisa?) în apă, doar că aici cu suferinţă, de cele mai multe ori resemnată („Am pierdut tot. De ce să nu uit?”), pentru că, se ştie, „căprioara de jad” nu vine zilnic… Poemul Denisei – recomandat cititorului cu încredinţarea că fiecare cititor va găsi în carte altă carte, parte din propria-i singurătate.