În recentul său roman istoric postmodern Cimitirul din Praga (tradus de Ştefania Mincu şi publicat de Editura Polirom în 2010) neobositul Umberto Eco realizează o deconstrucţie a modernului mit conspiraţionist, al cărui caracter fabulator îi permite să-şi pună în valoare competenţa narativă în registre cât mai variate şi, totodată, pluricodificate.
În prim-planul naraţiunii sub formă de jurnal se află căpitanul Simonini. Fiinţă mărginită, xenofobă, acesta nu-i suferă mai înainte de orice pe evrei. Pe lista repulsiilor sale etnice urmează nemţii. Deşi se consideră pe jumătate francez şi locuieşte la Paris, la sfârşitul secolului al XIX – lea, e totuşi francofob. Nici cu italienii nu se împacă de fel, chit că s-a format în mijlocul lor. Deplasându-şi atenţia din planul etnic în planul social, descoperă cât de nesuferiţi îi sunt iezuiţii, masonii, republicanii, socialiştii, comuniştii. Misogin fiind, n-are pic de respect faţă de femeile gata să submineze moralitatea. Se agaţă de teribilul Odi Ergo sum (Urăsc, deci exist) spre a-şi motiva cumplitul sentiment negativ. Nu ezită să-şi folosească ,,virtutea de a multiplica originalele”, de a falsifica documente importante pentru a fi sigur că va avea parte de o masă bună cât mai des cu putinţă. Îi place să se travestească.