Prozatorul japonez care a fascinat lumea, Haruki Murakami, îşi demonstrează în „Underground” capacitatea de a sintetiza informaţiile şi de a oferi revelaţii, înţelegând fondul problemelor şi descoperind noi unghiuri de abordare. Concentrându-se asupra atacului cu gaz sarin din 20 martie 1995 din metroul din Tokio, unul dintre cele mai şocante atentate din istoria umanităţii, Murakami pătrunde adânc în tenebrele fanatismului religios, analizând poziţia sectei Aum şi definind astfel un context polemic general pe care cu toţii îl resimţim din plin.
Abordarea metodică a scriitorului japonez îl va fascina pe cititor, care primeşte informaţia din foarte multe surse şi este lăsat să discearnă. Echilibrat, Murakami susţine pe rând ambele cauze, înţelegând motivaţia atacatorilor însă în acelaşi timp condamnând gestul. Mărturiile victimelor sunt urmate de cuvintele membrilor Aum, transformând cartea într-o călătorie iniţiatică, la capătul căreia cititorul va rămâne uimit de perspectivele care i se deschid. Murakami ne obligă să medităm asupra sistemului, să reanalizăm conceptele fără reţineri. S-ar putea să descoperim că salvarea nu vine de unde ne aşteptăm noi: „Oamenii din lumea întreagă văd religia ca pe o salvare. Dar, în cazul în care religia răneşte şi face victime, unde mai e salvarea? Pe când vorbeam cu Shizuko, m-am uitat de mai multe ori fix în ochii ei. Oare ce văd ochii aceia acum? Ce era licărul aceia din ei? Cândva o să se facă bine şi o să vorbească fără probleme. Atunci aş vrea să o întreb: „Ce ai văzut în ziua aia?” Dar va mai dura ceva. Întâi va merge la Disneyland. Excursia la Disneyland. Prima destinaţie.”
O mostră de tehnică jurnalistică rafinată, „Underground” este roman şi în acelaşi timp carte istorică. Mărturiile emoţionante prezintă realitatea acelor clipe de groază, în care nimeni nu ştia ce se întâmplă. Fanaticii Aum au eliberat gazul sarin fără să fie conştienţi de efectele pe care acesta le va produce. La fel ca în orice organizaţie extremistă construită prin imaginea unui lider providenţial, lipsa de informaţii este o problemă esenţială. Nimeni nu ştia exact ce trebuie făcut, iar victimele şi atentatorii au realizat foarte repede că sunt singuri, în faţa unui tunel întunecat.