Consumismul! Aceasta este ideea de bază a oricărei culturi televizoriste. O spune Umberto Eco în finalul unui eseu – apărut fragmentar şi la noi în 1983, în revista Secolul 20 – ca o concluzie la un experiment: vizionarea timp de 24 de ore a programelor televiziunilor americane: „…mesajul dominant, acela care va influenţa conştiinţa mea în mod iremediabil, dacă nu voi putea rezista la chemarea acestei sirene electronice, este mesajul reclamelor. O zi petrecută în faţa televizorului, trei sute şaizeci şi cinci de zile petrecute în faţa televizorului poate că nu vor reuşi să mă educe în spiritul violenţei, nu mă vor îndrepta spre practici sexuale aberante, dar cu siguranţă mă vor educa în spiritul consumului. Mă vor educa în spiritul civilizaţiei maşinilor, prin acest ritm obsedant ce domină anunţurile comerciale şi spectacolele, prin acest ritm vertiginos absent de pe ecranele noastre elegiace şi rustice, prin acest ritm magistral care mă face să râd, să tremur de frică, să plâng, să tânjesc după o îmbrăţişare, cu o scandare foarte rapidă, un tempo de baterie de jazz, un joc de goluri şi plinuri, piscuri şi abisuri, al căror echivalent vizual sunt zgârâie norii din Manhattan sau din oraşul Chicago, construit pe malul lacului. Acest ritm e un mod de viaţă. E o formă de violenţă.”