Fundamental, televizorul îţi aduce lumea în căminul tău, în sufrageria ta, asigurându-ţi un spaţiu de siguranţă. Aşa cel puţin cred cei mai mulţi cercetători ai fenomenului (Roger Silverstone, de exemplu, în “Televiziunea în viaţa cotidiană”). Această siguranţă de a exista este strâns legată de ce se petrece în jurul tău. Nu mai stai agăţat de fereastră să vezi, să auzi, să nu ştii. Să te temi de posibilele violenţe ce s-ar putea abate peste tine. CNN şi-a asigurat succesul prin emiterea continuă de ştiri, prin această linie fierbinte a informaţiilor pe cât posibil live sau oricum la foarte puţin timp de la producerea evenimentului. Odată declanşat, faptul este urmărit în desfăşurarea sa şi am avut parte de conflicte, fenomene, manifestaţii desfăşurate sub privirea directă a telespectatorului. De aici însă, lucrurile se complică. În nicio cercetare nu am văzut relevat impactul pe care televiziunea – prezenţa ei la faţa locului – îl produce asupra desfăşurării faptului (devenit, prin televiziune, eveniment). Luând act de prezenţa camerelor, părţile aflate în conflict îşi modulează şi modelează mesajul pe care vor să-l transmită, intervenind astfel direct asupra realităţii. Afirmaţia este valabilă atât pentru operaţiunea “Furtună în deşert” (războiul din Golf transmis în direct), cât şi pentru “Revoluţia română” la televizor. Din momentul în care uşile Televiziunii române s-au deschis pentru revoluţionari, am asistat la un spectacol mediatic, poate regizat, poate improvizat, al mesajului pe care cei de acolo voiau să-l transmită.