Ciocnirea culturilor III

Dacă acceptăm ideea că suntem şi produsul culturii în care ne naştem, atunci e uşor să acceptăm că a existat, există şi va exista, dincolo de conflictele eterne între generaţii, şi un conflict al culturilor. El nu grupează taberele neapărat pe criterii generaţioniste, deşi factorul vârstă poate fi precumpănitor. Din observaţii disparate, nefundamentate ştiinţific pe eşantioane sau mai ştiu eu ce alte metode de cercetare, pot afirma că afinităţile culturale depind de cauze mai multe şi subtile decât apartenenţa la grup. Astfel, am întâlnit tineri care refuzau cultura vârstei, raliindu-se poziţiilor anilor ’70, în special în muzică, sau adâncindu-se mai mult în timp spre literatura interbelică, dar nu spre cea obligatorie, din manualele şcolare, ci, să spunem, cea a unui Mircea Eliade sau a unui Rebreanu din Adam şi Eva. La fel de adevărat – şi sprijinindu-mi ideea – este că şi mulţi dintre cei care poate ca vârstă sunt bănuiţi/susceptibili de a se fi aşezat pe baricadele cărţii sunt, în acest moment, fanii culturii televizoriste. Este normal ca în faţa unor astfel de excepţii, de simptome sau de fenomene să concedem că nu numai vârsta îi aşază pe oameni pe baricade diferite, ci şi mediul, educaţia şi aplecarea prin fire, caracter. De asemenea, acceptând premiza de la care am pornit, vom descifra şi sensul acestor dispute ce se despart net de conflictele între generaţii. Acestea se petrec într-o ciclicitate a fiinţelor vii, ce nu are legătură cu cultura, ci cu instinctul de supravieţuire. Lupta între generaţii este o luptă de perpetuare şi de putere, este o selecţie absolut necesară pentru fortificarea speciei în natură. Cultural, această luptă între generaţii pelungeşte, împrumută din instinctele primare lupta pentru putere, pentru stăpânirea unui teritoriu, dar se diferenţiază de conflictele din mediul natural prin posibilitatea coexistenţei generaţiilor şi, deci, a diversităţii formulelor şi canoanelor artistice. Faptul nu este profund conştientizat în lumea artistică şi în lupta pentru afirmarea identităţii, se doreşte neantizarea adversarului. La creştineasca faptă contribuie mai ales, cel puţin la noi, în aceste vremuri, critica. ªi nu numai cea tânără, ci de toate vârstele: cei tineri vor să se afilieze grupului şi să devină directori de conştiinţe, cei mai în vârstă, dintr-un abil spirit politicianist, par să se pună bine cu nou-veniţii spre a nu fi acuzaţi de obtuzitate şi osificare.
„Cartea” şi/sau „Televizorul” nu este/sunt numai o alternativă culturală, ci şi una socială, comercială, politică, răsturnând raportul elită-masă, guvernanţi-guvernaţi. Acest raport, ca şi perpetua ciocnire între forţe cu interese, orizonturi şi idealuri diferite, s-a purtat vremuri îndelungate prin puterea textuală. De la apariţia textului în spaţiul public, preocuparea esenţială a guvernanţilor a fost de a controla, cenzura, dirija masa textuală pusă în circulaţie, fie că era vorba de edicte, tipărituri, afişe, bani (de hârtie), acte, beletristică. Cenzura nu este, aşa cum se insinuează adesea, o invenţie comunistă, după cum nici textul oficial (emanat sau acceptat de Putere) nu se exprimă doar în regimurile totalitare. Transferul stării civile de la actele bisericeşti spre cele laice, ca şi înlocuirea cenzurii bisericeşti cu cea civilă, desemnează un transfer al controlului asupra masei, prin controlul exercitat asupra emiterii/scrierii de texte. Realitatea nu numai că este fixată prin text, ea nici nu există în afara textului. Textul este pe de o parte semn, dar şi semnificant al lumii, este principiu generator de realitate, dar şi principalul factor de acţiune asupra ei. Generatoare de text sunt elitele. Aşadar, cu excepţia momentelor în care elitele se identificau puterii, puterea a avut mereu drept ţintă anexarea elitelor şi a textelor sale în supunerea maselor, manipularea şi îndepărtarea lor de la actul decizional. Astfel încât mişcarea, acţiunea textuală pornea de sus în jos, de la elite spre mase. Mai apropiat de noi, găsim pe de o parte modelul Havel – identificarea elitei cu puterea (un fel de exprimare modernă a monarhului luminat!), dar şi modelul Llosa care pierde lamentabil alegerile prezidenţiale în Peru în faţa unui Fujimori corupt, abuziv, imoral. Caricaturizarea modelului înseamnă în România voinţa de a ataşa puterii politice elita în cazul lui Radu Vasile cu ambiţia sa de a fi şi poet, dar şi a lui Adrian Năstase care, ajuns prim-ministru, îşi scotoceşte în trecut spre a da la iveală valenţe poeticeşti în perioada pubertăţii sale.
Ajunşi la putere, comuniştii îşi creează propria elită roşie şi îşi ataşează o parte a intelectualităţii dispuse să colaboreze în tiparele textului oficial adus de noua ideologie. Lupta se duce cu textele (scoaterea din biblioteci, interdicţia lecturii textelor ce contravin textului oficial, dar şi rescrierea textelor de până atunci: acte de identitate, bani, legi), ceea ce este normal în cazul schimbării de putere, dar şi cu oamenii (închişi, scoşi din viaţa publică, exterminaţi), ceea ce conferă noului regim un caracter criminal. Faptul că nu este singurul care apelează la exterminarea fizică a oponenţilor textuali nu-l face mai puţin culpabil şi nici mai puţin odios, dar nici nu-l singularizează pe scena istoriei. De altfel, în exercitarea puterii, comunismul are foarte puţine exprimări originale!
Am făcut tot acest excurs – de altfel şi cam expediat pentru ceea ce vrea să aşeze – spre a înţelege de ce acţiunea textuală este mereu un atac la putere, indiferent care este ea, în vederea de-structurării ei. Deconspirarea modului în care se construieşte textul, demonstrarea valorii lui ca valoare de întrebuinţare nu a fost, nu este şi nu va fi pe placul nici unei puteri. Nici demitizarea literaturii (adică deliteraturizarea ei) şi a autorului nu este agreată pentru că puterea se bazează pe ocultare, pe mister, pe iraţional, indiferent că este laicizată (ca în democraţii) sau este indusă ca divină (ca la asiatici).
Tocmai aceste lucruri nu puteau fi spuse în comunism şi tocmai aceste lucruri au fost ocultate şi după ’90, atunci când s-a scris/vorbit despre generaţia ’80. Mereu oprindu-se la formalism, înţelegându-l ca pe un joc lingvistic sau o alintare a autorului în faţa cititorului, critica nu a sesizat substanţa ultimei generaţii care a adoptat ca model cultural Cartea. Realitatea pe care şi-o asumă – şi de care este atât de hulită generaţia ’80 –, realitatea culturală este la fel de importantă, la fel de vie şi la fel de concretă ca şi orice alt tip de realitate. Extinzând însă, chiar identificând realitatea cu textul, ei obţin şi o dimensiune politică şi socială a scrisului. Literatura devenise în structurarea, aşezarea şi semnificaţia ei – indiferent de ce tip de literatură era vorba – un colier la gâtul puterii. Atâta vreme cât pe structurile tradiţionale ale literaturii se puteau controla sensurile totul era perfect. Autorii de literatură nu puteau păcăli cenzura. Cenzura citea în semnificaţia profundă, adică de posibil text oponent al textului oficial. Iar cei de acolo citeau aşa nu pentru că erau foarte deştepţi sau foarte instruiţi – erau şi din aceştia – ci pentru că asta era convenţia în care se citea un astfel de text. Atâta vreme cât şi producerea şi înţelegerea au respectat convenţiile, nu s-a întâmplat nimic grav. Ceea ce azi se povesteşte ca fiind marile lupte cu cenzura nu reprezintă decât dispute generate adesea de orgolii ori de nerespectarea în totalitate a convenţiilor impuse. Toate, sau aproape toate, au fost dispute de surpafaţă, vizând fie vreun cuvânt sau vers, fie vreo scenă. ªi cenzorii şi autorii ştiau foarte bine că întregul nu va fi afectat de scoaterea sau rămânerea pasajului litigios.