În blocul turn de lângă gara Nicolina am ajuns graţie lui Paul Drumaru, colegul meu de grupă, care avea acolo o garsonieră, obţinută de soţia lui, cercetătoare la Institutul de Filologie. Frecventau locul, mai ceva ca mine, Mircea Filip, Florin Faifer şi vreo două filoloage apetisante, cărora li se făcea o curte asiduă şi, din câte ştiu, fără succes palpabil. Era o atmosferă de cenaclu, cu lecturi poetice, proprii sau din mari autori, cu „polemici cordiale” (vorba lui Paler), cu aproponturi şi leşinuri amoros-bahice. Totul s-a terminat odată cu absolvirea facultăţii, mutarea amfitrionilor în Capitală şi risipirea noastră care-ncotro, pe la slujbele ce ne-au fost hărăzite.
Întâmplarea a făcut ca, în toamna lui ’67, să ajung din nou în blocul turn, de data asta invitat de o familie de nevăzători, Nicu şi Nuţi, în garsoniera lor. Pe cei doi îi cunoşteam din facultate, de la cenaclu (Nicu avea veleităţi literare), de pe holurile Universităţii. Erau mereu conduşi de colegi, la cursuri, în oraş, la tramvai, dar câteodată îi descopeream singuri, la vreun colţ de stradă, aşteptând pe cineva care să le ghideze traversarea.
Pe atunci nu ştiam nimic despre orbi. Mult mai târziu am citit – ai citit şi tu – Despre eroi şi morminte, de Ernesto Sabato, cu acea formidabilă Dare de seamă despre orbi. Eram timorat în prezenţa lor, nu ştiam ce să spun, cum să mă comport. Avusesem şi eu două colege de an, nevăzătoare, dar n-am vorbit cu ele decât de câteva ori, din teama de a nu comite vreo gafă. Cu un nevăzător jucasem şah, la Casa Studenţilor, şi mă bătuse aproape de fiecare dată. Pe alţii îi ştiam din vedere, ani la rând m-am întâlnit, în tramvaiul Gară-Tătăraşi, cu o pereche care făcea naveta la Târgu-Frumos – şi-i admiram pentru memoria lor prodigioasă, pentru simţul de orientare, pentru modul cum se descurcau singuri.
La Nicu şi la Nuţi era ca şi la Paul, o atmosferă literar-studenţească, destinsă, uşor bahică. Doar eu mă simţeam, la început, stingherit, mă străduiam să-mi controlez limbajul, să evit anumite cuvinte care ar fi putut să lezeze sensibilitatea celor doi. Dar uneori mă trezeam zicând: „Nu vezi că…” „Ai să vezi tu dacă…” Şi mă opream, alarmat de gafă. „Continuaţi, nu-i nicio problemă, intervenea Nicu. Ne-am obişnuit cu chestiile astea, nu ne supără”.
Citeau în Braille, cu vârful degetelor, nişte cărţi de dimensiuni uriaşe, romane îndeosebi. În realitate, cărţile erau de mici dimensiuni – Mara, Baltagul, Moara cu noroc, Amintiri din copilărie – dar scrierea Braille le supradimensiona. Cursurile, notiţele de la seminar le erau citite de colegi, de fete îndeosebi, care se rânduiau, astfel că la ei era un du-te-vino continuu. Admirabilă solidaritate!