Primul a spus că obiectul cercetării e lumea. Dacă tot am acceptat miracolul că ea este, despre cum anume este cunoaştem încă destul de puţin. Putem, bunăoară, să lămurim ce este o naştere, dar asupra naşterii înseşi, a creaţiei, nu desluşim mare lucru…

Creaţia aparţine Divinităţii – a fost de părere al doilea – şi atunci cercetarea ar trebui să cadă asupra sa. Dacă vom izbuti să ştim mai multe despre Divin, pesemne că Îi vom înţelege mai bine şi fapta, aşadar creaţia: lumea cea mare şi omul deopotrivă.

Al treilea ne-a amintit că tocmai Divinitatea nu poate fi cunoscută, căci nepătrunse sunt căile Domnului, după cum mărturiseşte şi Cartea. Şi cum căile Sale rămân nepătrunse, înseamnă că orice credincios se închină, de fapt, Necunoscutului sau propriei sale închipuiri. Tot ce „ştim” despre Divin nu sunt altceva decât propriile noastre păreri, adesea diferite şi contradictorii, după puterea înţelegerii fiecăruia, nicidecum adevărul.
Faptul că asupra Divinităţii sunt atâtea păreri opuse şi că ele sunt apărate de atâtea ori chiar cu tăişul sabiei, arată că va curge în continuare mult sânge încercând să impunem celorlalţi unul din presupusele Sale chipuri, iar noi – care vrem să facem ceva pentru om – nu vom reuşi până la urmă decât să-i grăbim sfârşitul. Când oamenii s-au tăiat între ei pentru Dumnezeu, singurul care a lipsit a fost Dumnezeu Însuşi. De aceea, poate că ar trebui să gândim mai mult asupra omului, iar dacă vrem să facem ceva, atunci pentru viaţa lui ar trebui să facem.

Primul a preamărit viaţa trupească, al doilea – viaţa morală şi spirituală. Al treilea a spus că omul trăieşte din ceea ce el singur a convenit şi născocit, fie că este vorba de viaţa cetăţii, de morala sau de cultura sa. În afara naturii, totul este creaţia omului. De aceea, nu există pentru el ceva care să-l definească mai bine decât propria creaţie. Cum însă omul poate creea atât în folosul său, cât şi împotriva sa ori a celorlalţi, atât el cât şi creaţia sa se măsoară, în cele din  urmă, prin binele sau prin răul pe care îl produc în lume. Iată de ce creaţia şi responsabilitatea merg mână în mână, în sensul că aceasta din urmă o controlează, o măsoară pe prima.
Responsabilitatea îi revine în mod firesc omului, iar noi vedem că el se manifestă mai mult ca unul lipsit de înţelepciune, atâta vreme cât trupul lumii este plin de răni. Aşa încât, miracolul că lumea există pare a fi întrecut doar de acela că ea mai este încă…

Cum disputa se arăta a fi fără sfârşit, cineva a spus:
– Fiecare dintre noi a dovedit că vede feţele lucrurilor, precum şi binele sau răul ce se ascunde în spatele lor. Ceea ce ne rămâne de făcut este să le dezvăluim pe acestea tuturor acelora care nu au intrat în dialog. Nu să impunem un chip sau altul, un fel sau altul de viaţă, ci să dăm de gândit asupra posibilităţilor. Mergeţi, aşadar, fiecare în patria voastră şi vedeţi ce-i de făcut. Eu însumi mă voi întoarce acasă: mă aşteaptă coconul. Domnul!