O prietenie nedezminţită vreodată                                       

Un binecunoscut caligraf şi esop  contemporan, apreciat de unii cam tot pe atât  cât e  de înţepat de alţii (vezi recenta ediţie a Istoriei critice a literaturii române de Nicolae Manolescu!), Mircea Horia Simionescu, originar ca şi Gr. Alexandrescu din Târgoviştea a cărei gură rea a fost făcută faimoasă de o poveste cu cântec relatată de Ion Ghica, s-a străduit ani la rândul să ne facă să acceptăm ideea că oasele şi spiritul său ar fi alcătuite cam din aceeaşi substanţă cu ale înaintaşulului autor de fabule. Am trece probabil în zbor de pasăre peste amănuntul rezervat cu osebire cunoscătorilor operei lui M.H.S. dacă totuşi distanţa dintre cei doi (nu doar cei 30 de lucşi temporali!) nu ar fi fundamentală. Alexandrescul – cum se ştie –  a făcut detenţie  pentru cerbicia credinţei în reformarea societăţii timpului său şi convingerile sale progresiste, “epigonul”, după propria mărturisire, cercând să iasă din rând de la Scânteia comunistă, îşi propusese să sfârşească într-o tentativă de suicid cu scuterul direct sub roţile unui vehicol… Punct şi de la capăt!
La 200 de ani de la naştere, privit peste mode şi timp, se poate spune că Gr. Alexandrescu (un romantic supravegheat, funciarmente critic!) este un scriitor cu destin şi, chiar dacă unii încearcă să i se aşeze alături, fără urmaşi direcţi între literatorii majori. Un bard care continuă să alunge ori de câte ori e nevoie inchietudinile criticii cu privire la perenitatea operei sale.   
Depăşind idiosincrasiile timpului, şi  Vasile Alecsandri, care îi scria lui Al. Papadopol Calimachi de la Paris că la moartea scriitorului l-au mâhnit nepăsarea şi uitarea generaţiei de atunci, şi  Ion Ghica, neîmpăcat  şi el  – într-o epistolă către “regele poeziei” –  cu  faptul aproape obscen că dricul modest al poetului făcea o teribilă discordanţă cu “măreaţa şi zgomotoasa petrecere” spre acelaşi loc a unui bărbat de stat, din aceeaşi generaţie, “fost de zece ori ministru, acoperit de jos şi până sus cu cruci, stele şi cordoane”, au înţeles că, în fond, pentru poet era momentul (în) care răsărea ziua din care începea a trăi etern în inima şi memoria românilor”. Într-adevăr, chiar din acel moment, debutând cu atari consideraţii, posteritatea începea să-i recunoască scriitorului multele merite şi să-l aşeze în istoria canonului literaturii naţionale pe locul de drept.