(Grigore Alexandrescu – Ion Ghica)

Un binecunoscut caligraf şi esop contemporan, apreciat de unii cam tot pe atât cât e de înţepat de alţii (vezi recenta ediţie a Istoriei critice a literaturii române de Nicolae Manolescu!), Mircea Horia Simionescu, originar ca şi Gr. Alexandrescu din Târgoviştea a cărei gură rea a fost făcută faimoasă de o poveste cu cântec relatată de Ion Ghica, s-a străduit ani la rândul să ne facă să acceptăm ideea că oasele şi spiritul său ar fi alcătuite cam din aceeaşi substanţă cu ale înaintaşului autor de fabule. Am trece probabil în zbor de pasăre peste amănuntul rezervat cu osebire cunoscătorilor operei lui M.H.S dacă totuşi distanţa dintre cei doi (nu doar cei 30 de lucşi temporali!) nu ar fi fundamentală. Alexandrescul – cum se ştie – a făcut detenţie pentru cerbicia credinţei în reformarea societăţii timpului său şi convingerile sale progresiste, “epigonul”, după propria mărturisire, cercând să iasă din rând de la Scânteia comunistă, îşi propusese să sfârşească într-o tentativă de suicid cu scuterul direct sub roţile unui vehicol… Punct şi de la capăt!
La 200 de ani de la naştere, privit peste mode şi timp, se poate spune că Gr. Alexandrescu (un romantic supravegheat, funciarmente critic!) este un scriitor cu destin şi, chiar dacă unii încearcă să i se aşeze alături, fără urmaşi direcţi între literatorii majori. Un bard care continuă să alunge ori de câte ori e nevoie  inchietudinile criticii cu privire la perenitatea operei sale.