Nu-mi amintesc şi nu cred că dintre români a mai afirmat cineva vreodată cu atâta naturaleţe şi dezirabilă străşnicie credinţa că nu bietul om e sub vremi, cum observase bătrânul cronicar, ci că vremurile sunt sub om în lupta lui pieptişă cu monstrul! – formidabila putere de voinţă şi acţiune a semenului nostru fiind singura bărbătească şi înălţătoare chiar şi în înfrângere. Iată elanul vital, convingerea robustă şi molipsitoare cu care se adresa Nichifor Crainic studenţilor săi în decembrie 1931, în plin puseu al crizei pe care o trăia ţara în toate planurile vieţii morale, politice şi economice, pledând hotărât, ca unică soluţie de salvare, pentru îmbrăţişarea unei „credinţe realiste” şi implicarea tinerei generaţii în acele acţiuni culturale ale proiectului statului etnocratric la care visa, fapte ale unui climat moral sănătos, de natură a restabili ordinea spirituală a lumii. Textul conferinţei, devenit celebru sub titlul Puncte cardinale în haos, avea să fie aşezat ulterior în fruntea cărţii purtând acelaşi titlu, publicată în 1936.
Doctrina realismului creştin sau spiritualismul propus de Nichifor Crainic (pseudonimul literar-messianic al lui Ion Dobre: în greceşte nike-phoros – purtător de biruinţă şi crainic – mesager), în care les extrêmes se touchent („Spiritul e afirmat, materia e netăgăduită. Dar spiritul e primordial şi exercită asupra materiei primatul său patern”), s-a dorit de la bun început un proiect al unei concepţii de viaţă elaborat împotriva neputinţei de a crede în ceva a multor români, boală care, potrivit analizei marelui teolog ortodox, paralizează de ani de zile la noi aproape întregul organism naţional. Năzuinţa intelectuală, căreia i-a fost fidel toată viaţa Nichifor Crainic, convoca natura umană şi natura spirituală a vieţii sub imperiul aceluiaşi deziderat al luptei împotriva tuturor formelor de neputinţă mascată sub zeflemea, o meteahnă a minţii unora dintre noi în care el vedea în realitate o paralizie intelectuală şi o paralizie morală. „Neputincioşii oricărei credinţe, observa Nichifor Crainic, sunt victimile panicii şi ale derutei şi ale disperării. Pentru psihologia panicii şi a disperării, un singur ceas greu se identifică cu durata unei eternităţi sinistre, fără scăpare. Omul care crede în ordinea spirituală a lumii nu-şi pierde cumpătul. El ştie că dezordinea e un accident trecător şi că ordinea e dată în natura intimă a acestei lumi. Sub vreme cade strivită numai secătura zeflemistă care nu are razim nici în sine, nici afară de sine. Omul de credinţă, omul de convingere domină vremea; el crează vremea, el crează istoria”.