Primul lucru care m-a cucerit la Alexandru Ciorănescu, încă din clipa când ne-am văzut, în toamna anului 1992, a fost, alături de robusteţea tonusului vital şi o jucăuşă interogaţie tinerească, plină de cordialitate – umorul. În pofida prejudecăţilor pe care le avem vizavi de morga marilor savanţi, alimentată din plin, uneori, de ce să nu o recunoaştem? de o megalomanie schizotistă, ultimul mare umanist al lumii, Alexandru Ciorănescu, nu poza şi nu arbora efectiv nicio mască. Absolut niciuna! Bucurându-se ca un copil de tot ce i se putea întâmpla,  Domnia Sa avea un fel atât de natural de a se purta cu semenii, privindu-i totodată cu nedisimulată uimire, încât aproape automat inducea senzaţia că trebuie să-l mai fi întâlnit cu siguranţă cândva, cine ştie unde… Prin toţi porii emana din lăuntrul său un spirit fortifiant şi o bucurie de viaţă molipsitoare. La 80 de ani trăia evident o tinereţe pe care zeii nu o hărăzesc decât marilor aleşi.
 Omului acesta care venea, după 43 de ani de exil, din Câmpiile Elizee (Canare) cu propunerea de a dărui statului român „revoluţionar” Biblioteca sa fabuloasă dimpreună cu un inventar la fel de fabulos de manuscrise, incunabule, diplome, medalii, tablouri, fotografii, diapozitive, scrisori etc., omului acesta căruia i s-a refuzat repatrierea acestei uluitoare moşteniri culturale, trebuie să spun că îi făcea o enormă plăcere să povestească fel de fel de episoade din viaţa sa. Asemeni lui Borges pentru care cartea e izvor de realităţi şi viaţa se poate prezenta ca o referinţă la un text cunoscut, Alexandru Ciorănescu făcea din aceste întâmplări textul marginal al unei „snoave” plină de învăţăminte. Era poate felul său de a se apăra şi a sancţiona în absolut obtuzitatea şi ignoranţa agresivă a semenilor.