Nu am fost studentul academicianului Al. Rosetti, dar am avut prilejul în anii nouăzeci de a-l întâlni şi asculta de mai multe ori, fie în amfiteatrele Universităţii bucureştene, fie cu ocazia unor reuniuni ştiinţifice, dacă îmi amintesc bine, ultima oară, la Cluj. Era un gentelman, „ca scos din cutie”, în costumul de tweed gri care îi evidenţia carura şi faţa rozalie încadrată de părul alb şi des, tuns scurt şi pieptănat pe spate. Vorbea supravegheat în mezzo forte, cu un timbru egal şi distinct, arareori ieşind din starea de confort interior care i se ghicea din întreaga atitudine. Omul se păstra fără nici un efort  într-o poziţie rezervată faţă de tot şi de toate, ai fi zis că nimic nu-l putea conturbura dintr-un aticism comportamental care îi devenise a doua natură. I-am citit ca literator la vremea respectivă (Jurnalul din Grecia şi Cartea albă), îmi plăcea să-l ascult şi, dincolo de „inconfortul” disciplinei severe pe care o slujea, îi admiram  distincţia spirituală.  
Prin ’93-’94, când Alexandru Ciorănescu mi-a vorbit, mai mult tangenţial, într-o împrejurare, şi despre o altă ipostază a academicianului recunosc că am fost surprins. Al. Rosetti era, desigur, un om din alte timpuri, avea un trecut şi poate tocmai din această cauză nu m-aş fi gândit niciodată la ceea ce mi-a încredinţat atunci cărturarul Alexandru Ciorănescu. Discutam despre bizareria comportamentului reprezentanţilor României comuniste la diferite reuniuni ştiinţifice din străinătate (despre faptul că mulţi „trimişi” ai regimului se fereau până şi să îşi salute „colegii” de ale căror lucrări însă profitau din plin în ţară, fără să facă bine să îi şi citeze cum ar fi fost normal) şi Alexandru Ciorănescu m-a întrebat la un moment dat scurt: Dragă, l-ai cunoscut pe Rosetti? Zic, da! Îl apreciez! Că îl apreciezi, e treaba dumitale, nu te contrazic! Eu însă care am lucrat cu el şi la Bucureşti şi la Paris îţi spun acum ceva care are să te amuze.