Sunt în istoria culturii, învăţământului şi civilizaţiei româneşti figuri, din păcate neştiute, de adevăraţi apostoli ai neamului, oameni care au sfinţit locul, aducând servicii inestimabile propăşirii, emancipării şi modernizării României. Reforma învăţământului umanist iniţiată de Spiru Haret pe canavaua dezvoltării unei pieţe economice în consolidare la începutul secolului al XX-lea a condus la crearea primelor elite intelectuale ridicate din rândul poporului. Animate de un  ideal  practic major, crearea de instituţii viabile şi recuperarea distanţei dintre cultura şi civilizaţia noastră şi cea occidentală, ele şi-au pus toate energiile fizice şi intelectuale în slujba înnoirii calităţii întregii vieţi sociale româneşti. Şcoala a fost fermentul care a creat emulaţie, a forjat caractere şi a format  competenţe.
Pedagogul Ion Ciorănescu, întemeietorul dinastiei de cărturari care îi urmează numele, de la a cărui naştere s-au împlinit de curând 135 de ani (n. la Râul Alb, Dâmboviţa, la 1 decembrie 1874), este una din personalităţile a cărei viaţă şi operă ilustrează exemplar începuturile procesului de modernizare culturală şi socială a României. Provenea dintr-o familie de ţărani care luptaseră cu eroism la Plevna în Războiul de Independenţă din 1877. Tatăl său era ştiutor de carte, dar fiul său, viitorul ilustru autor de manuale pentru învăţământul mediu nu a aflat niciodată în ce împrejurări dobândise deprinderea de a scrie şi citi. Ţărancă cu zece copii, mama sa a fost cea care, asemeni Smarandei Creangă, nu s-a lăsat până nu l-a trimis la şcoală: „şi când eram pe cale să dezertez, a venit ca o leoaică pe jos (la Târgovişte, n.n.), a îmblânzit pe domnul G. Mihăilescu şi a pus lucrurile iar pe roate. Ăsta e marele merit al mamiţii în cariera, în crugul vieţii mele. Fără dârzenia ei, rămâneam la Rîu la coasă, sapă şi topor, atât eu cât şi Alecu şi Costea. Şi nu cred că am fi fost niscai straşnici muncitori de muncă grea (Ion Ciorănescu, Chipuri de altădată, Ed. Minerva, 1974)”.