„Secţiunea tare a revistei – mişcarea ideilor”
 – interviu cu dl. Constantin M. Popa, redactor-şef al revistei Mozaicul –

 – Stimate domnule Constantin M. Popa, Mozaicul este una dintre puţinele reviste literare care au reuşit să se impună după 1989, într-un peisaj liber de orice constrângeri în care publicaţiile apar şi dispar într-un ritm pe care nu-l mai putem urmări. Revista dvs. are deja nouă ani de apariţie regulată, iar anul viitor urmează să apară numărul 100. Înainte însă de a afla cum reuşeşte acest lucru, înainte de a intra propriu-zis în „bucătăria” actuală a  revistei, vă rog să faceţi un scurt istoric al Mozaicului fondat la 1838 de Constantin Lecca de la care vă revendicaţi, deci al primei serii.
– 1838 este un an fast pentru cultura românească. La Iaşi are loc prima reprezentaţie de operă în limba română cu Norma lui Bellini, Gheorghe Bariţ scoate la Braşov Gazeta de Transilvania, urmată, la câteva luni, de suplimentul literar Foaie pentru minte, inimă şi literatură, Heliade Rădulescu publică faimoasa fiziologie Domnul Sarsailă autorul, satirizând „boala autorlâcului”, iar la 3 octombrie, Constantin Lecca, pictor, profesor, traducător, editor, inaugurează la Craiova Mozaikul, primul periodic de cultură din Oltenia. Revista a oferit intelectualităţii craiovene şansa de a se constitui într-o grupare semnificativă. Stanciu Căpăţâneanu, Grigore Pleşoianu, Ioan Maiorescu, alături de C. Lecca însuşi, au anticipat preocupări junimiste prin prefigurarea „teoriei formelor vide”. Această publicaţie, sincronă cu mişcarea revuistică din Principate, a sintetizat idealuri iluministe (educaţia morală a poporului) cu elemente de estetică romantică (fantasticul şi eroticul), a experimentat formula „magazin” (publicând proză, în special traduceri din E.T.A. Hoffmann, poezie, lucrări istorice, religioase, didactice, de popularizare a ştiinţei, probleme distractive, sfaturi practice etc.). De asemenea, a practicat seducţia foiletonului, cucerindu-şi cititorii prin senzaţionalul unor texte precum Moneda (din care s-a inspirat Alecsandri în cunoscuta sa Istorie a unui galbăn) ori Pantofii celui prea nobil şi prea amorezat căpitan Scapamonte. „Nici una dintre publicaţiile vremii nu se compară în privinţa importului de romanesc cu Mozaicul lui C. Lecca” sublinia Paul Cornea în Originile romantismului românesc. Din păcate, din motive financiare, după 52 de numere, în septembrie 1839 revista îşi încetează apariţia.

–  Care sunt circumstanţele în care a apărut seria nouă a Mozaicului? Cine a avut ideea? Care a fost nucleul redacţional implicat?
– Reluarea într-o serie nouă a Mozaicului nu reprezintă numai gestul de recunoaştere a unui merit istoric, ci, mai ales, convingerea că prezentul are puternice similitudini cu perioada prepaşoptistă. Programul revistei, axat pe conceptul de „neopaşoptism”, lansat şi susţinut de marele ideocritic Adrian Marino, a fost formulat de către primul „colegiu redacţional” alcătuit din Nicolae Marinescu, Ilarie Hinoveanu şi Constantin M. Popa.
– Consideraţi că editorialul, mă rog, articolul de fond, trebuie să fie scris doar pe o temă culturală? Vă întreb, pentru că  multe mensuale culturale se deschid cu articole politice sau chiar social-economice. Să înţelegem că sunteţi de părere că o gazetă culturală nu trebuie să fie „atinsă” în nici un fel de realitatea din jurul nostru care devine adesea trivială?
– Solidar cu „ideologia” noului Mozaic, Adrian Marino a „prezidat” cu prestigiul semnăturii şi cu autoritatea intelectuală fluxul tematic al fiecărui număr. Evident, realitatea a fost interpretată printr-o grilă culturală (Descoperirea Europei, Fiziologia conformistului, Mitologii citadine, Stilul călătoriei, Premiul literar, o instituţie ambiguă, Pentru cultura medie, Multiculturalitatea, lumini şi umbre, Cenzura în România etc.).  Modelul instituit este continuat şi astăzi, cu grija de a nu cădea în „pălăvrăgeala” analiştilor politici de profesie, dar nici în ariditatea unor construcţii savante, abstracte şi plicticoase. Editorialul trebuie să rămână gestul de reacţie intelectuală în faţa trivialităţii proliferante.

– Dacă admitem că, structural, revistele sunt tematice, pe de o parte, de informaţie literar-culturală, pe de alta, şi – în sfârşit – reviste mozaic, almanah. Mozaicul se încadrează acolo unde sugerează titlul?
– Preponderent, Mozaicul este o revistă structurată în jurul unei teme de larg interes dezbătută prin modalităţi eseistice. Este şi formula care a impus-o, reuşindu-se o alianţă suplă între text şi semnătură. Autori de incontestabilă notorietate (Ion Zamfirescu, Constantin Ciopraga, Paul Cornea, Livius Ciocârlie, Gheorghe Grigurcu, Dan. C. Mihăilescu, Ion Bogdan Lefter) au susţinut textual problematica „inspirată” programatic prin secţiunea tare a publicaţiei: Mişcarea ideilor. La rândul lor, reprimându-şi tentaţia „exerciţiilor liber alese”, tinerii eseişti craioveni Gabriel Coşoveanu, Ion Militaru, Ion Buzera, Sorina Sorescu, Sergiu Ioanicescu, Horia Dulvac, Xenia Karo, Luminiţa Corneanu, Cosmin Dragoste şi-au asumat rigorile „impuse” pentru a deveni azi „nume” cunoscute. Desenul „mozaicului” este, prin urmare, destul de ferm, dar cu atât mai interesant cu cât aceeaşi „linie” este configurată din cât mai multe „culori”.
– Presupunând că n-aş citi revista şi n-aş cunoaşte-o, vă întreb: pe ce gen literar mizaţi preponderent? Faptul că dvs. sunteţi critic influenţează impunerea genului? Dar colaboratorii pe ce criterii îi alegeţi? Apartenenţa lor la spaţiul (nu doar) cultural al Craiovei contează hotărâtor?
– Personal, mizez – s-a putut deduce – pe literatura eseistică, fără însă a absolutiza genul în sens exclusivist. Desigur, Mozaicul, şi prin Premiile şi Colocviile sale anuale, încurajează speranţele spaţiului oltean, dar omologarea acestora nu se poate realiza decât prin dialogul purtat la nivel naţional. Mozaicul publică autori din toate provinciile culturale ale ţării, singurul criteriu fiind, evident, valoarea.

– În ce priveşte dinamismul revistei, desigur că nu ne putem aştepta ca un lunar să fie prompt în a „prinde” evenimentul cultural de ultimă oră. Cum apreciaţi totuşi viteza de reacţie a Mozaicului? Sau, să vă întreb concret: cât de greu/uşor e să faci un număr dedicat, de pildă, lui Adrian Marino sau unei teme culturale?
– Specificul publicaţiei noastre ne asigură acel răgaz necesar pregătirii fiecărui număr (au fost, uneori, şi numere duble sau chiar triple). Textele se adună cu oarecare dificultate, mai ales atunci când preocupările semnatarilor nu sunt bine „ţintite”. Lui Adrian Marino i-au fost dedicate două numere: la împlinirea vârstei de 80 de ani şi la dispariţia savantului. Alături de colaboratorii obişnuiţi ai publicaţiei, au fost prezenţi în paginile Mozaicului Sorin Alexandrescu, Adrian Dinu Rachieru, Monica Spiridon etc. Incitant, stârnind chiar polemici a fost numărul dedicat lui I.D. Sîrbu, neînţelegându-se faptul că intenţia noastră nu a fost de a-l descalifica pe moralistul Isarlâkului craiovean din actualitatea proaspăt cucerită, ci de a-i da acestuia un sens mai puţin conjunctural.

– Din caseta redacţională, înţeleg că revista este editată de o editură/tipografie şi mai are şi câţiva susţinători-parteneri, de unde trag concluzia că are asigurată finanţarea. Sunteţi însă şi pe deplin independenţi editorial? Simţiţi adierea vreunei ingerinţe în „bucătăria” sumarului?
– Susţinerea financiară este asigurată de Editura Aius, al cărei patron, profesorul Nicolae Marinescu, este şi directorul Mozaicului. În acest caz nu se poate vorbi despre „ingerinţe”, noi lucrând numai după „reţete” proprii. Celelalte parteneriate sunt mai mult decorative, cireşe pe un tort exclusiv privat.
– În ce relaţii se află Mozaicul cu celelalte reviste din Craiova? E loc în Cetatea Banilor pentru toate?
– La reapariţia sa, Mozaicul a fost perceput ca un rival al tradiţionalei reviste Ramuri. S-a văzut că, de fapt, s-a stabilit o relaţie de complementaritate. Ramurile, ca revistă a Uniunii Scriitorilor, acordă interes, în primul rând, fenomenului literar, în timp ce publicaţia noastră se ocupă de viaţa culturală a Cetăţii, evidenţiind substanţial efortul creator al instituţiilor de artă şi spectacole (Teatrul Naţional, Teatrul liric, Filarmonica, simezele etc.). Între timp, în Craiova au mai apărut Scrisul Românesc, Autograf MJM, Lamura, Prăvălia culturală, confirmând vocaţia de centru cultural a Băniei. Interesant că, prin colaboratorii comuni, s-ar crea impresia că sunt prea multe reviste şi prea puţini oameni. Totuşi, fiecare periodic şi-a stabilit un profil distinct şi „concurenţa” nu poate fi decât favorabilă unui climat creator.

– În încheiere, domnule Constantin M. Popa, care credeţi că va fi viitorul – mai apropiat, mai de lungă durată – al Mozaicului? Dar, în general, care credeţi că va fi viitorul revistelor literare?
– Începută ca un proiect donquijotesc, noua serie a Mozaicului s-a dovedit viabilă şi cred, cu convingere, într-un viitor de lungă durată, după cum cred că revistele vertebrate pe baza unui program, şi nu victime ale prejudecăţii personajelor consacrate, vor reuşi să existe chiar în condiţii dificile.