În miez de iarnă, la hotarul dintre bântuitul 2009 şi anul ce va să vină (mai aproape, mai departe de emoţiile noastre gâtuite, cine ştie?!), îl citesc pe Dinu Ianculescu prima oară. Pagină cu pagină, poem după poem – şi încep să văd înapoi, cu toţi ochii din mine deschişi, înapoi în sufletul pe care mă temeam că l-am părăsit, ca să-mi fac adăpost nou, pe potriva arhitecturii complicate a nevoilor şi-a dorinţelor acestui veac.
Ştiam câte ceva despre Dinu Ianculescu. Ştiam, de pildă, că a jucat, vreme de 40 de ani, în filme şi pe scenele de la Naţionalul bucureştean, de la Nottara, de la Teatrul Tineretului şi de la Teatrul Mic. Ştiam că trăieşte, din 1985, în Germania. Îmi aminteam trăsăturile ferme, categorice, definitive, o faţă şi o căutătură cioplite cu patimă, faţă şi căutătură de statuie. Nu ştiam că a scris împotriva Dictatului de la Viena, că a făcut parte din Gruparea ziarului Ardealul, în perioada 1940-1944, şi că şi-a declamat poeziile în marile oraşe ale ţării. Nu ştiam că şi-a continuat, în Germania, viaţa activă din România, colaborând la emisiunile culturale ale posturilor de radio HR din Frankfurt şi SWF din Baden-Baden şi, dar ce nu i-a fost luat, interzis, jucând teatru la Darmstadt.
Când irezistibilul şi de neocolit maestru Focşa, Ion Focşa, m-a vizitat, cu rugămintea de a scrie despre cărţile de poezie ale lui Dinu Ianculescu, mi-am zis că timp de două zile, cel puţin, porţile cele mari vor sta deschise şi că mă voi putea întoarce. Mă urmăreşte, ca imaginea mea în oglindă, în ferestre, în vitrine, dorinţa de a mă întoarce. Unde, exact nu ştiu. Am doar o vagă idee. Şi, pe măsură ce viaţa mea se risipeşte (sau înaintează), dorinţa se strânge ca laţul în jurul gâtului.