Adio, Dobrin!
A trebuit ca Dobrin să moară pentru ca să fie recunoscut, deocamdată timid, cel mai mare. Cel care, orfan de tată fiind, juca mereu cu o copilăroasă bucurie îmbucurându-ne, simţindu-se un om liber şi un fotbalist imprevizibil, genialul Dorin, aşadar, n-a faultat niciodată! „Prinţul din Trivale”, la doar 60 de ani, ne-a părăsit îndoliind sufletele microbiştilor. Dar legendele nu mor şi amintirea uriaşului fotbalist Dobrin, curtat de madrileni pentru un fabulos transfer la Real (în1972!) ne va însoţi. Să reamintim că Santiago Bernabeu, preşedintele grupării madrilene, sedus de jocul piteşteanului a rostit ferm: „Acest băiat trebuie să fie la Real”. Din păcate, Ceauşescu s-a opus nedorind să creeze, cică „un precedent”. Degeaba Bernabeu l-a vizitat asigurându-l că vor plăti „oricât, imediat”! Dar drama lui Gicu (zis şi „Gâscanul”) se consumase cu doi ani înainte, la Guadalajara, când faimosul strateg al „temporizării” (Angelo Niculescu) l-a ascuns de ochii lumii. Episodul, învăluit în ceaţă, aşteaptă încă a fi lămurit. Măcar după moarte, Dobrin are dreptul la sinceritate. De ce tace „mafia dinamovistă”? Iată ce scria, recent, Roxana Iordache în Ziua: „Trebuie să fii tâmpit ca popor să ai un geniu ca Dobrin şi să nu-l pui în valoare”. Iată de ce scriam şi noi (în 2002) în tableta Răzbunarea lui Dobrin, publicată în Crai Nou, pe care o reproducem mai la vale (vezi şi volumul Biblioteca din iarbă, Editura Augusta, 2002, pp. 72-73).