Note, stări, zile. 1968-2009 este un titlu (reluarea celui al rubricii din Dilema veche) care spune cam totul despre ceea ce cuprinde recenta carte a lui Andrei Pleşu (Ed. Humanitas, 2010). Ea se prezintă ca un jurnal selectiv, întins pe o perioadă de peste patru decenii. Însă spre deosebire de jurnalele obişnuite, centrul nu-l mai constituie aici eul, consemnarea subiectivităţii cu toate ale sale, ci reflecţia pliată pe obiect, comentarii ale unor evenimente sau opere de artă, portrete ale unor personaje, anecdotică relevantă şi de cele mai multe ori spumoasă etc. Descentrarea nu înseamnă nicidecum impersonalitate, ci dimpotrivă, abia ea conduce, prin detaşarea de sine, la adevăratul mod personal de a vedea lumea.
Ceea ce iese în prim-plan este maturitatea stilistică a autorului, deja format la nici 20 de ani. Textul curge egal cu sine, de la prima notă datată 1 ianuarie 1968, până la final. În planul acesta, ca de altfel în tot ceea ce e cu adevărat personal nu se poate vorbi de progres căci: „sfârşim cu limitele, mereu remestecate, cu care ne-am născut. La ele ne raportăm mereu, cu ele intrăm în conflict, în hotarele lor evoluăm (sau nu) până în clipa din urmă”.
Ce aduce nou această carte faţă de celelalte ale lui Andrei Pleşu? În sensul citatului anterior s-ar putea zice că nimic. Şi totuşi, continua confruntare cu lumea şi cu sine, de-a lungul timpului lasă în urmă contururile unei deveniri, trasează un drum propriu. În carte e prezent „un ins care, între 19 şi 60 de ani, a traversat (şi traversează încă) un episod de Bildung, adică de instrucţie şi formare.
Note, stări, zile este, ca şi Jurnalul de la Păltiniş, al lui Gabriel Liiceanu, sau Zbor în bătaia săgeţii de Horia-Roman Patapievici, un eseu asupra formării de-o viaţă, de această dată. Ea se adresează în primul tinerilor (nu doar în sens biologic), care-şi caută un drum propriu în zona spiritului. „ Nu mă propun ca model, ci ca studiu de caz”, afirmă cu modestie Andrei Pleşu. Aşadar, ce s-ar putea învăţa din „cazul Pleşu”?   
Deşi, ca orice stilist veritabil, el nu poate fi imitat, poate fi în schimb un însoţitor pentru aceia care n-au pierdut ceea ce se cheamă gustul pentru absolut, fie că-l caută în religie sau prin mijlocirea culturii. (Meditaţiile pe tema relaţiilor dintre cultură şi religie reprezintă o temă recurentă a cărţii). De la un astfel de însoţitor se poate învăţa în primul rând o modalitate de a practica filosofia, care înseamnă „problematizarea concretului, pasiune a implicării”. În conformitate cu această definiţie, întreaga carte dezvoltă o hermeneutică a textelor, evenimentelor, operelor de artă plastică, destinelor personale etc. Esenţialul nu e aici o metodă  bine precizată, ci prospeţimea privirii şi arta de a pune întrebările fundamentale din unghiul cel mai potrivit. Ţinta principală a interogaţiilor este, uneori implicit, alteori explicit, Dumnezeu. Un Dumnezeu care e de aflat nu într-un dincolo, într-o trancendenţă mai mult sau mai putin vagă, ci în miezul fierbinte al lucrurilor. „Dumnezeu,  spune o formulare superbă, stă în materia lumii ca siropul într-o cosmică baclava”. Într-o asemenea viziune, ce poate părea panteistă, condiţia esenţială pentru a-L găsi pe Dumnezeu este detaşarea de sine, renunţarea la autocentrarea egoistă.   
Problemele etice nu sunt ignorate, numai că, spre deosebire de Minima moralia şi Jurnalul de la Tescani, ele sunt privite acum tot cu detaşare şi cel mai adesea cu umor. Simţul umorului devine la rându-i un mijloc al detaşării de sine neîncrâncenate*. O asemenea atitudine de depăşire a eului propriu în vederea cunoaşterii realităţii era numită de Nae Ionescu mistică. Prin Note, stări, zile Andrei Pleşu se dovedeşte a fi un mistic plin de simţul umorului.
      

* Lipsa de îndârjire, condiţia pentru a-l vedea pe Dumezeu după Neagoe Basarab, este probabil una dintre principalele lecţii învăţate de Andrei Pleşu de la Noica. În carte sunt câteva notaţii despre perioada petrecută la Păltiniş, care lasă să se întrevadă revolta pe fond de iubire a ucenicului faţă de maestru. Spre deosebire de Jurnalul de la Păltiniş, umorul jovial este cel care dă tonul.