S-a discutat mult în ultima vreme despre relaţia intelectualilor cu Biserica. Mulţi intelectuali au susţinut că ei nu pot crede cum crede omul simplu (credinţa babei de care vorbea Petre Ţuţea), că, parafrazându-l pe Sfântul Anselm, au nevoie să înţeleagă pentru a ajunge să creadă. Dan Ciachir face în această dispută o figură aparte. Precum Petre Ţuţea, el tranşează net între planul trăirii religioase şi planul vieţii intelectuale. În Biserică, nu se intră ca un intelectual, ci precum un credincios egal cu oricare altul. În fond, remarcă el într-o carte de convorbiri cu Radu Dorin Micu, Pentru o ortodoxie realistă (Ed. Anastasia, 2004), „adevărata comuniune constă în faptul că şi baba Rada şi Anton Dumitriu cred la fel, în pofida diferenţei de orizont cultural. Nici baba Rada, nici Anton Dumitriu nu pot face o demonstraţie raţională a dogmei Sfintei Treimi sau a pururea-fecioriei Maicii Domnului”.
Desigur, ca orice intelectual autentic, şi Dan Ciachir ştie că domeniile nu pot să nu se întrepătrundă, că există conflicte, dar şi nuanţe, tatonări, cedări. E remarcabilă consecvenţa punctului său de vedere, anume că Biserica trebuie să ofere omului mântuirea şi nu cine ştie ce cunoaştere superioară. Biserica este o comunitate de iubire, nu de cunoaştere. Conflictul acestora nu este în mod necesar obligatoriu, dar de multe ori cunoaşterea intelectuală este însoţită de orgoliu. Pătrunderea intelectualismului protestantizat în teologia ortodoxă, de pildă, goleşte învăţătura Bisericii de taina iubirii. În învăţământul teologic, riscul este de a nu forma nici preoţi, nici intelectuali, observă cu justeţe autorul.
Şi atunci? Scopul lui Dan Ciachir, în această carte şi nu numai, nu este de a-i aduce pe intelectuali la Biserică, ci de a-i face pe slujitorii Bisericii conştienţi de tezaurul pe care-l administrează, ferindu-i totodată de anumite complexe intelectualiste.
Şi totuşi? Cred că de cultură este nevoie măcar pentru ca teologii români să vorbească într-un limbaj adaptat sensibilităţii vremurilor. Ceea ce, de altfel, reuşeşte foarte bine Dan Ciachir, „teologul nespecialist”, cum se califică el pe sine, utilizând o sintagmă a lui Nae Ionescu.