Cărţile consacrate bioeticii apărute în România aproape că se pot număra pe degetele de la ambele mâini. Iuvenalie Ionaşcu a publicat deja două cărţi pe probleme de bioetică: Teroriştii uterului. Terorism ştiinţific şi etica începuturilor vieţii (Ed. Anastasia, Bucureşti, 2002) şi Ispita faustiană. Aspecte ale bioeticii contemporane în lumina ortodoxiei (Ed. Christiana, Bucureşti, 2005). Mă voi referi în cele ce urmează la cea din urmă.
Bioetica este o disciplină relativ recentă, apărută ca urmare a problemelor de natură etică generate de intervenţiile ştiinţelor biologice asupra vieţii umane. Fiind o ştiinţă de graniţă, pe teritoriul ei se întâlnesc şi se înfruntă mai multe perspective: filosofice, ştiinţifice, sociologice, psihologice, etice şi nu în ultimul rând teologice. Cel care se ocupă de bioetică trebuie să posede atât o înţelegere aprofundată a mecanismelor şi proceselor biologice, cât şi capacităţi de argumentare logică şi de conceptualizare filosofică sau teologică. În opina mea, Iuvenalie Ionaşcu are în mod real aceste calităţi (este doctor în teologie, având şi un masterat în Bioetică la Universitatea Pontificală „Sf. Ioan din Lateran” din Roma) şi, în plus, face dovada unui cert talent de eseist.
Eseurile cuprinse în Ispita faustiană se ocupă de diverse aspecte speciale ale bioeticii, precum avortul, eutanasia, experimentele pe embrioni umani, clonarea, manipulările genetice ş.a., cât şi de probleme mai generale privind raportul dintre evoluţie şi creaţie, drepturile omului şi bio-medicina, sănătatea, boala şi moartea, revoluţia biotech şi crearea „omului nou”. În toate, autorul dovedeşte că are ceea ce se cheamă „ochiul problemei”, adică intuiţia ei şi capacitatea de a o adânci luând în calcul diverse aspecte şi nuanţe în vederea unui răspuns care, de cele mai multe ori, constă în intrarea pe tărâmul tainei. Deşi poziţia sa este una teologică (însă nu rigid confesională), Iuvenalie Ionaşcu discută cu obiectivitate şi alte perspective, cel mai adesea contrare celei adoptate de el.
Eseul care dă, parţial, titlul cărţii, Ispita faustiană şi soarta lui Homunculus ne dezvăluie şi valenţele de hermeneut ale teologului român. El comentează aplicat parabola creării în eprubetă a lui Homunculus de către Wagner în Faust II al lui Goethe. Marele scriitor german anticipează aici marile probleme născute prin intervenţiile ştiinţei şi tehnologiei în sacralitatea vieţii. Cu sensibilitatea sa teologică răsăriteană, Iuvenalie Ionaşcu percepe în special dezastrele lipsei de iubire în conceperea şi naşterea persoanei umane. Chintesenţa soluţiilor la majoritatea problemelor de bioetică se află în felul cum este gândită persoana umană. „Dacă omul nu este tratat ca persoană încă din clipa conceperii sale, nu va mai fi niciodată. Demnitatea de persoană o are în dar de la Dumnezeu, Care lucrează, împreună cu omul, la alcătuirea unei noi fiinţe umane. […] Iar din momentul conceperii, omul este un continuum temporal, în care capacităţile sau calităţile nu creează demnitatea, ci însăşi demnitatea de persoană, cu tot ce implică ea spiritual şi genetic, se află la originea calităţilor şi capacităţilor noii fiinţe”.
Iuvenalie Ionaşcu reuşeşte să îmbine competenţele specialistului cu deschiderile gânditorului spre zone ce depăşesc stricta specializare. Este un real câştig pentru reflecţia teologică românească, în care domeniul bioeticii se află abia la începuturi.