Lucrarea călugărului iezuit Jean-François Catalan, Omul şi religia sa (trad. de A. Bratosin, Bucureşti, Ed. Polimark, 2007), se subintitulează O perspectivă, psihologică. S-ar fi putut însă foarte bine numi O perspectivă fenomenologică, adică o analiză structurată în jurul dimensiunii intenţionale a actului religios.
Poate că în niciunul dintre modurile umane de a fi nu transpare atât de clar dorinţa omului de Celălalt, precum în raportarea sa la o Fiinţă supremă, cu totul Alta. Şi pentru că tot am atins o problemă de metodologie, trebuie spus că autorul atrage atenţia asupra faptului că „psihologul (tocmai fiindcă este un fenomenolog, n.n.) nu are nici un drept, nici o competenţă, de a se erija în judecător al unei anumite religii”. El va evita pe cât posibil recursul la argumente teologice sau metafizice, provenind din propria-i tradiţie religioasă. Dar, în măsura în care realizează descentrarea, psihologul religiei are datoria să-şi pună întrebări cu privire la coerenţa atitudinilor şi semnificaţiilor date de credincios „adevărurilor” religioase pe care le susţine, riturilor pe care le practică etc. Una dintre problemele sale principale va fi aceea de a distinge între trăirea religioasă autentică şi diversele forme patologice, nervoase, psihoze etc. ce i se pot substitui. Permanentul dialog întreţinut de Jean-François Catalan şi cu unele interpretări reducţioniste ale religiei, precum psihanaliza freudiană, constituie fără îndoială o probă de obiectivitate şi discernământ.