„Pentru mine, spune traducătorul Bogdan Ghiu, cărţulia aceasta, a doua scrisă de Gilles Deleuze despre/cu/pentru Nietzsche este un model de carte şcolară despre un filosof scrisă de alt filosof”. Structura cărţii, intitulată simplu Nietzsche (Ed. All, Bucureşti, 2008), pare într-adevăr didactică: un comentariu de 40 de pagini la viaţa şi filosofia lui Nietzsche, un dicţionar al principalelor personaje nietzscheene, o enumerare a cărţilor sale în ordine cronologică. Urmează o selecţie de texte nietzscheene ilustrative pentru ideile autorului din prima parte şi cam atât ar fi, dacă nu s-ar adăuga o Postfaţă a lui Bogdan Ghiu, alcătuită din texte reprezentative, referitoare la receptarea lui Nietzsche în Franţa. Rostul ei este acela de a situa comentariul deleuzian într-un context ideatic. Deleuze şi Michel Foucault sunt cei mai importanţi gânditori francezi, din ce s-a numit „al treilea val” de nietzscheeni, aparţinând „generaţiei ’68”. Nietzsche poate fi aşadar citită ca o introducere strălucită în filosofia lui Nietzsche, dar şi ca o iniţiere în maniera franceză postbelică de a o recepta.

Filosofii ca nişte oameni interesanţi

Cartea lui Wilhelm Weischedel, Pe scara din dos a filosofiei (trad. de E. Bădici şi I. Zamfir, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2000), este o istorie a filosofiei care reuşeşte să ni-i prezinte pe filosofi ca pe nişte oameni interesanţi. Motivul: ea surprinde împletirea strânsă dintre modul de viaţă şi concepţiile filosofilor. Marii filosofi s-au străduit şi au reuşit să trăiască în viaţa de zi cu zi conform cu ceea ce au gândit. Şi întrucât autorul este de formaţie teolog, el abordează vieţile şi doctrinele a 34 de filosofi, de la Thales la Wittgenstein, din perspectiva tensiunii gândirii umane către Dumnezeu.
Filosofia, ştim de la Aristotel, începe cu uimirea. Însă uimirea este permanent întreţinută de neliniştea unei fiinţe confruntate cu problema finitudinii sale. Iată de ce, deşi se vorbeşte astăzi de sfârşitul construcţiilor filosofice tradiţionale, el nu înseamnă nicidecum sfârşitul filosofării.
 
Contopirea dintre aparenţă şi realitate

Există oare o filosofie austriacă? Care ar fi specificul ei? Ce au în comun filosofi precum Balzano, Brentano, Mauthner, Mach, Weininger, Schlick, Wittgenstein ş.a.? Peter Kampsits, într-o istorie a filosofiei autentice, intitulată Între aparenţă şi realitate (trad. de Radu Gabriel Pârvu, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2000), profitând de faptul că despre filosofia austriacă „putem spune că nici nu există, probabil, dar că este fără doar şi poate durabilă”, nu ezită să-i anexeze şi filosofi mai mult sau mai puţin îndepărtaţi temporal şi spaţial, de la Marc Aureliu la Cusanus sau Leibniz. Cu toţii par a avea o înclinaţie comună: voinţa de a nu tranşa între realitate şi aparenţă. „A fi capabil să iei realitatea în serios şi s-o demaşti totodată ca pe o aparenţă”, o astfel de atitudine sceptic deschisă pare a fi fost propice supravieţuirii timp de secole a imperiului multinaţional habsburgic. Ea predispune la un dezvoltat gust al nuanţelor, caracteristic atât perioadei Barocului cât şi Vienei fin-de-siecle, marcată de crize de identitate. Interesul cărţii lui Peter Kampits constă în contribuţia adusă la o mai bună înţelegere a spiritului central european. O tendinţă profund austriacă, precum aceea „de a nu rezolva contradicţiile într-un mod fanatic şi a nu le transpune în practică, ci de a le contopi şi integra”, distinge Europa Centrală atât de lumea slavă cât şi de cea nordic-germanică sau apuseană.