Întrebări privitoare la credinţă, cartea cardinalului Gianfranco Ravasi (trad. de Anamaria Gebăilă şi Bogdan Chioreanu, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2011), cuprinde, cum spune chiar subtitlul “150 de răspunsuri la întrebările celor care cred şi ale celor care nu cred.’’ Întrebările i-au fost adresate autorului în diferite contexte, în general prin intermediul ziarelor şi televiziunii. Aria tematică extrem de largă a impus gruparea lor în cinci categorii: întrebările “prime”, întrebările “laice”, întrebările “ultime”, întrebările “ebraice” şi întrebările “creştine”. Termenii plasaţi între ghilimele sunt lămuriţi într-o scurtă introducere. Astfel întrebările prime se referă în special la metodologia cercetării teologice, ele vizând probleme legate de formularea corectă a întrebărilor şi a răspunsurilor corespunzătoare. Întrebările numite laice sunt cele pe care ştiinţa şi societatea le adresează credinţei. Cele ultime sunt aşa întrucât problematizează idei ignorate de societatea contemporană precum răul, păcatul, viaţa de după moarte, sinuciderea, libertatea… În sfârşit, întrebările ebraice şi creştine se referă la teme legate de Vechiul şi Noul Testament.
 Se poate remarca chiar din această clasificare, o mişcare în cercuri concentrice dinspre exterior, adică dinspre întrebările puse în general de agnostici şi sceptici către întrebări ce vizează interioritatea celor care cred. Însă o astfel de împărţire nu înseamnă o separare tranşantă; credinţa fiind o căutare ce nu exclude aventura, incertitudinea, întrebările şi răspunsurile ne privesc de fapt pe toţi, indiferent de pozitia pe care o susţinem. Forţa cărţii provine din faptul că autorul nu evită niciodată provocările grele. Astfel nu ezită să comenteze pasaje aşa-zis scandaloase din Biblie, nici să aprofundeze probleme ce pot răni sensibilitatea contemporană dominată de egalitarism, feminism, drepturile minorităţilor etc.
Principiul hermeneutic adoptat de cardinalul Ravasi este că toate afirmaţiile biblice şi cele care ţin de Tradiţie trebuie judecate în context, ţinându-se cont deopotrivă de spiritul şi litera textelor. Justificarea se găseşte chiar în mesajul central al creştinismului. “Într-adevăr, scrie el, dacă «Cuvântul s-a întrupat», înseamnă că Dumnezeu a vorbit pe înţelesul oamenilor, iar cuvântul său a fost redat de autori în carne şi oase, inspiraţi de Dumnezeu, care se exprimau urmând coordonatele istorice şi culturale în care erau integraţi, folosind modele lingvistice şi viziuni asupra lumii astăzi depăşite, genuri literare, expresii şi simboluri condiţionate de o anumită perioadă istorică”. Două sunt pericolele ce trebuie evitate în interpretarea mesajului creştin: literalitatea, ce duce la fundamentalism şi “spiritualismul”, ce nu ţine cont de condiţiile istorico-culturale riscând să conducă la fel şi fel de doctrine de factură gnostică. “Dumnezeu, spune una din foarte multele formulări inspirate, nu mi se arată în neprihănirea cerurilor transcendente, ci pe tărâmul gri al istoriei.” Revelaţia divină comportă ea însăşi un drum lung, o evoluţie al cărei sens este pedagogic, finalitatea fiind mântuirea oamenilor. Scopul ultim al tuturor căutărilor umane este de a afla lucrarea lui Dumnezeu în natură şi în istorie. Din acest unghi nu poate exista, de exemplu, un conflict ireconciliabil între ştiinţă şi credinţă. E semnificativă readucerea în discuţie a cazului Galilei, cu accentul pe asumarea critică a greşelilor făcute în alte epoci de către Biserica Catolică.
Răspunsurile cardinalului, om cu o multiplă formaţie, sunt foarte concise, ele oferind mai mult o sinteză, decât o analiză sistematică. Dar tocmai concizia pe baze limpezi şi riguroase conferă eficienţă răspunsurilor sale  şi face totodată ca lectura să fie captivantă, deloc monotonă. ªi cum ar putea fi altfel când, după cum el însuşi mărturiseşte, întrebările erau de cele mai multe ori atît de neaşteptate şi de surprinzătoare, încât nici el nu şi le mai pusese vreodată. Pentru a face faţă unor astfel de întrebări este, bineînţeles, nevoie de o inteligenţă vie, perfect stăpână pe ceea ce ştie şi perfect conştientă că toate adevărurile omeneşti nu sunt decât mijloace în vederea sondării mesajului divin; şi mai presus de toate, deplin încrezătoare în Adevărul celui care nu încetează să ne chestioneze precum pe Apostoli: “Dar voi cine ziceţi că sunt?” Contrar a ceea ce susţin destui habotnici de orice confesiune, o  credinţă puternică este capabilă – o demonstrează totalmente convingător cardinalul Gianfranco Ravasi – să accepte provocările vremurilor, aşadar să rămână mereu deschisă întrebărilor de pretutindeni.