În problema raporturilor dintre gândire şi credinţă, reflecţia, deopotrivă teologică, filosofică sau ştiinţifică descoperă mereu teme şi argumente comune, transferuri conceptuale, dar şi incongruenţe, tensiuni etc. Un titlu precum cel al cărţii lui Nicolae Turcan, Credinţa ca filosofie (Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2011) sugerează un modus vivéndi între cele două dimensiuni existenţiale, ce poate părea, astăzi, multora inedit: credinţa ca relaţie vitală cu Dumnezeu şi filosofia ca demers autonom-raţional se pot întâlni, aşa cum s-au şi întâlnit în gândirea Sfinţilor Părinţi ai Bisericii, în acelaşi efort de cunoaştere reală, nu subiectivist-sentimentală, sau teoretic obiectivatoare a lui Dumnezeu. Credinciosul ortodox care vrea să gândească în consens cu Tradiţia Bisericii, diferită de multiplele tradiţii locale sau de tradiţia gândirii occidentale, trebuie să reia pe cont propriu procesul prin care s-a constituit această Tradiţie, de la Revelaţia creştină în Sfânta Scriptură, continuând cu asimilarea filosofiei greceşti şi încreştinarea ei de către marii teologi, răsăriteni în special. Un astfel de demeres pentru a nu devia în tradiţionalism1 steril nu poate fi înfăptuit fără Cel ce a insuflat întreaga Tradiţie, Duhul Sfânt.