Mihai Şora a împlinit anul acesta, pe 7 noiembrie, 95 de ani.  Este aşadar cu doi ani mai în vârstă decât Romania reîntregită. L-am întrebat odată cum percepe traversarea atâtor epoci: interbelicul românesc, ceva din cel francez, Al Doilea Război Mondial, comunismul cu toate etapele sale, postcomunismul. Mi-a răspuns că de fapt el a prins chiar şi comuna primitivă, când bunicul său din munţii Apuseni, care a atins la rându-i o vârstă apropiată de o sută de ani, aprindea focul cu amnarul. M-am întrebat eu însumi: ce relaţie trebuie să fie între acest om şi timp? Cum se face că timpul nu are parcă asupra sa efecte atât de distructive precum în cazul majorităţii omenilor? Se pot, desigur, găsi explicaţii psihologice, fiziologice, genetice etc., dar cred că răspunsul trebuie căutat şi în altă parte. Eu cred că Mihai Şora poartă în el – toţi îl purtăm dar nu  suntem prea conştienţi şi deci nu ni-l asumăm – un grăunte de eternitate. De fapt pe acesta l-a teoretizat în filosofia sa, ce are  în centru modelul ontologic al sferei de rază nulă. Nu e această formulă oximoronică o  definiţie apofatică a eternităţii?
Fiindcă îl are întotdeauna în sine pe Dumnezeu, Mihai Şora  este, atât cât poate fi omeneşte posibil, invulnerabil în faţa timpului. De aici perpetua sa tinereţe spirituală, însoţită de impresia unui om cu adevărat înţelept. Însă, spre deosebire de înţelepţii tradiţionali, el nu propune ieşirea din temporalitate, ci dimpotrivă, implicarea totală în viaţa cetăţii şi a semenilor. Filosofia lui este, am mai spus-o, una dintre puţinele de la noi cu deschidere politică şi etică. Totodată omul, aşa cum îl gândeşte şi îl încarnează filosoful Mihai Şora, nu poate fi niciodată acaparat în totalitate de constrângerile spaţio-temporale. Aici se află taina libertăţii umane, tema centrală a meditaţiilor sale filosofice.