Arta de a nu citi
De un mare rafinament, cum numai situarea în asfinţitul unei mari culturi, cea franceză, îl poate conferi, cartea lui Pierre Bayard, Cum să vorbim despre cărţile pe care nu le-am citit (trad. Valentina Chiriţă, Ed. Polirom, Iaşi, 2008), are la bază arhicunoscuta zicală: a nu vedea pădurea din cauza copacilor. Plecând de la exemple ilustre: Oscar Wilde, Paul Valery sau Robert Musil, dar şi de la propria experienţă, autorul propune o teorie a non-lecturii văzută ca adevărata lectură: „Care este un cititor mai bun, se întreabă el, cel care citeşte în profunzime o carte fără să o poată situa sau cel ce nu aprofundează niciuna, dar se mişcă cu uşurinţă în toate?”. Din ce-am spus e limpede că autorul înclină spre a doua variantă a alternativei, răspunsul său conţinând o subiacentă filosofie a actului de cultură. Ideea centrală este că „înainte de toate, cultura este o problemă de orientare” (s.a.) în ansamblul cărţilor sau ideilor, numit generic „biblioteca colectivă”. În acest sens, ceea ce contează nu este o carte sau o idee, ci relaţiile dintre cărţi şi idei, de unde paradoxul, uşor amuzant că „acela care stă cu nasul în cărţi este pierdut pentru actul culturii şi chiar pentru lectură”.
Pierre Bayard este profesor de literatură la Universitatea Paris 8 şi psihanalist. În această ultimă calitate, el reuşeşte să demonteze nişte tabu-uri, ce fac din lectură obiectul unei forme de sacralizare precum: obligaţia de a citi, de a citi integral sau de a citi cartea despre care vorbeşti. Toate trei i se par autorului francez nu numai ne-necesare, dar implicând şi anumite riscuri. Printre demonstraţii ce par adesea sofistice, el reuşeşte să confirme o butadă cunoscută a lui Oscar Wilde, luată ca moto: „Nu citesc niciodată o carte despre care trebuie să scriu; te influenţează atât de uşor”.
În legătură cu strategiile de a vorbi cu vervă şi strălucire despre cărţi pe care nu le-am citit, doar le-am răsfoit, despre care am auzit vorbindu-se sau pe care le-am uitat – acestea sunt modurile non-lecturii – îl las pe cititor să descopere, mai ales că, recunosc, nu le-am citit.
De un mare rafinament, cum numai situarea în asfinţitul unei mari culturi, cea franceză, îl poate conferi, cartea lui Pierre Bayard, Cum să vorbim despre cărţile pe care nu le-am citit (trad. Valentina Chiriţă, Ed. Polirom, Iaşi, 2008), are la bază arhicunoscuta zicală: a nu vedea pădurea din cauza copacilor. Plecând de la exemple ilustre: Oscar Wilde, Paul Valery sau Robert Musil, dar şi de la propria experienţă, autorul propune o teorie a non-lecturii văzută ca adevărata lectură: „Care este un cititor mai bun, se întreabă el, cel care citeşte în profunzime o carte fără să o poată situa sau cel ce nu aprofundează niciuna, dar se mişcă cu uşurinţă în toate?”. Din ce-am spus e limpede că autorul înclină spre a doua variantă a alternativei, răspunsul său conţinând o subiacentă filosofie a actului de cultură. Ideea centrală este că „înainte de toate, cultura este o problemă de orientare” (s.a.) în ansamblul cărţilor sau ideilor, numit generic „biblioteca colectivă”. În acest sens, ceea ce contează nu este o carte sau o idee, ci relaţiile dintre cărţi şi idei, de unde paradoxul, uşor amuzant că „acela care stă cu nasul în cărţi este pierdut pentru actul culturii şi chiar pentru lectură”.
Pierre Bayard este profesor de literatură la Universitatea Paris 8 şi psihanalist. În această ultimă calitate, el reuşeşte să demonteze nişte tabu-uri, ce fac din lectură obiectul unei forme de sacralizare precum: obligaţia de a citi, de a citi integral sau de a citi cartea despre care vorbeşti. Toate trei i se par autorului francez nu numai ne-necesare, dar implicând şi anumite riscuri. Printre demonstraţii ce par adesea sofistice, el reuşeşte să confirme o butadă cunoscută a lui Oscar Wilde, luată ca moto: „Nu citesc niciodată o carte despre care trebuie să scriu; te influenţează atât de uşor”.
În legătură cu strategiile de a vorbi cu vervă şi strălucire despre cărţi pe care nu le-am citit, doar le-am răsfoit, despre care am auzit vorbindu-se sau pe care le-am uitat – acestea sunt modurile non-lecturii – îl las pe cititor să descopere, mai ales că, recunosc, nu le-am citit.