Pe lângă Dumnezeul gândurilor mărunte, o excelentă carte de fragmente şi aforisme (despre care am scris aici), Nicolae Turcan a mai publicat încă două cărţi: Cioran sau excesul ca filosofie (Ed. Limes, Cluj-Napoca, 2008) şi, recent, Despre maestru şi alte întâlniri. Eseuri, cronici, recenzii. După cum indică subtitlul, această din urmă carte este alcătuită din articole publicate în diverse reviste, toate stând, aşa cum spune autorul, într-un scurt Cuvânt înainte, „sub semnul întâlnirilor formative, atât cu cărţile, cât şi cu oamenii, fiind un fel de călătorie de ucenicie care începe cu seducţia operelor literare şi ajunge, trecând prin filosofie, până la gândul teologic”.
Despre maestru şi alte întâlniri debutează cu un studiu mai amplu intitulat Imaginea maestrului în câteva exemple din literatura secolului XX şi continuă cu texte despre cărţi ale unor autori destul de diferiţi la prima vedere, dar care în comentariile lui Nicolae Turcan capătă un anumit „aer de familie”. Voi enumera doar o mică parte dintre cei comentaţi şi recenzaţi: Ioan Alexandru, Andrei Şerban, Basarab Nicolescu, Gabriela Melinescu, Mircea Cărtărescu, E.M. Cioran, H.-R. Patapievici ş.a.
Ceea ce m-a surprins la acest tânăr eseist – ce se anunţă unul dintre cei mai importanţi ai culturii române contemporane – este forţa dublată de fineţea limbajului; un limbaj trecut prin retortele filosofiei, literaturii comparate şi teologiei. Discursul lui Nicolae Turcan nu dă nicio clipă impresia că bate pasul pe loc, ci, nedeviind de la esenţial, înaintează continuu spre revelarea unor zone din ce în ce mai profunde ale realului. Şi ce poate fi mai profund decât scoaterea la iveală a prezenţei sacrului – un sacru care are toate caracteristicile numinosului lui Rudolf Otto – şi a efectelor sale în toate „lucrurile cu adevărat importante”. Dispozitivul hermeneutic pus în joc reuşeşte în chip foarte firesc, fără nicio urmă de intruziune a vreunei ideologii – să ne convingă, în special prin nuanţe de mare precizie, de miraculoasa întrepătrundere dintre sacru şi profan în destinul omului şi al lumii. Pentru a da un exemplu, voi cita concluziile amintitului studiu despre maestru: „Ideea centrală este că nicio măiestrie autentică nu e lipsită de intruziunile sacrului şi nicio virtuozitate impresionantă nu e privată de fundalul transcendent care o alimentează şi, uneori, o abandonează tragicului”.
Deşi interpretările lui Nicolae Turcan par a trimite spre hermeneutica lui Mircea Eliade, cu a sa dialectică a sacrului şi profanului, spiritul lor este însă cel al apofatismului teologiei ortodoxe. Autorul urmăreşte în contexte foarte diverse convertirea cunoaşterii noastre pozitive, discursive într-o necunoaştere transfiguratoare inexprimabilă în discursul raţional, ci până la un punct sugerată de cuvântul poetic sau de „limbajul orb”, cel care are acces la inconştientul arhetipal, precum limba utilizată în Troienele regizate de Andrei Şerban, „o limbă neînţeleasă, ca toate limbile visului, ancestrală şi îndepărtată, uitată cândva foarte demult, dar ascunsă la numai câteva silabe distanţă în inconştientul participanţilor”.
Nicolae Turcan este, nu mă feresc s-o repet, un gânditor mistic, în înţelesul pe care-l are acest termen în Teologia mistică a Bisericii de Răsărit a lui Vladimir Lossky. Şi lectura acestei cărţi, Despre maestru…, demonstrează că a fi mistic nu implică un plonjon iresponsabil în iraţional, ci, surprinzător probabil pentru mulţi, rigoare logică şi argumentativă, spirit critic, uneori ironic, alteori polemic. Toate acestea nu sunt practicate însă ca scop în sine, ci în vederea pregătirii pentru a accede la realitatea adevărată în care suntem cuprinşi, dar pe care nu o vedem datorită solzilor cu care deprinderile noastre de cunoaştere a relativului ne-au acoperit ochii.