Mă miră faptul că Noica şi Mişcarea Legionară a lui Sorin Lavric (Ed. Humanitas, Bucureşti, 2007) nu a stârnit dezbateri cel puţin la fel de aprinse pe cât a stârnit Omul recent a lui H.-R. Patapievici. Şi în cazul cărţii lui Lavric totul predispunea la o furtună de polemici, ştiut fiind cât de sensibil este un subiect ca legionarismul. Autorul o ştie şi el, cartea debutând cu expunerea motivelor pentru care se ratează de obicei fenomenul legionar, în general ele reducându-se la partizanatele pro sau contra. Poate principalul merit al cărţii constă în asumarea unui celebru principiu metodologic, cel de a judeca fără mânie şi părtinire, un fenomen ce a marcat în chip tragic istoria noastră. O astfel de atitudine nu înseamnă neutralitate indiferentă, ci dimpotrivă, Sorin Lavric reconstituie cu participare empatică, ce nu exclude detaşarea reflexivă, atmosfera României interbelice şi psihologia multor protagonişti ai acelei vremi. Tocmai în acest fel el reuşeşte să evite pericolul în care cad mulţi istorici, al scoaterii din context a faptelor petrecute atunci şi judecarea lor prin prisma prezentului.
Cartea îşi propune explicit să ofere un răspuns la o problemă care îi frământă pe mulţi: cum se poate explica adeziunea entuziastă la această mişcare totalitară a unor intelectuali de ţinută precum: Mircea Eliade, Emil Cioran, Radu Gyr, Aron Cotruş, Horia Stamatu, Sextil Puşcariu, Ion Barbu, Dragoş Protopopescu, Constantin Noica şi alţii? Răspunsul câştigă în adâncime prin concentrarea pe un singur caz, cel al lui Constantin Noica.
Despre meandrele destinului biografic şi ideatic al tânărului filosof tratează întreaga carte, pentru a ajunge la concluzia că, în cazul lui Noica şi al generaţiei sale, a fost vorba de o credinţă, cea creştină, investită greşit în încercarea de a întruchipa idealuri religioase prin luptă politică: „legionarismul a fost opţiunea tragică a unor oameni care au vrut să dea trup unui ideal religios – «mântuirea neamului» – recurgând în cele din urmă la mijloacele politice. De aici o serie de confuzii fatale între contemplaţie şi acţiune, între mistic şi politic, între viaţă şi ideologie”. Cazul Noica scoate la iveală resorturile prin care se constituie o mişcare totalitară şi prin care un intelectual raţionalist, extrem de rafinat poate deveni un fanatic.
Dincolo de studiul de caz, cu toată psihopatologia pe care o implică şi pentru care, atât Noica, cât şi întreaga sa generaţie au plătit cu vârf şi îndesat, Sorin Lavric ne lasă să întrezărim şi măreţia unui destin pus în slujba unui ideal: „În schimb, judecată prin prisma unei cauze şi privită din perspectiva unui proiect, viaţa lui Noica dobândeşte ceva din consecvenţa credinţei cu care generaţia lui a intrat în mormânt, o credinţă a cărei motivaţie noi nu o mai putem înţelege şi care nu ne mai poate convinge”.
Noica şi Mişcarea Legionară oferă una dintre cele mai clare perspective, implicate şi detaşate totodată, asupra interbelicului românesc şi a strălucitei generaţii de intelectuali, generaţia ’27, care continuă şi astăzi să ne atragă şi să ne intrige deopotrivă.