În  Cearta cu filosofia, apărută pe la începutul anilor ’90 ai secolului trecut, Gabriel Liiceanu propunea un mod de a filosofa într-un limbaj firesc, fără jargonul ce-i îndepărtează pe mulţi de filosofie, care să urmeze curgerea gândirii, una fragmentară prin natura ei.
După părerea mea, filosoful a procedat în consecinţă în toate cărţile scrise ulterior, dar împlinirea proiectului s-a realizat abia recent, într-o carte ce poate fi catalogată un jurnal filosofic în genul lui Constantin Noica, intitulată Întâlnire cu un necunoscut (Ed. Humanitas, Bucureşti, 2010). Pentru cel care zăreşte titlul, prima întrebare va fi aproape sigur: cine să fie acest necunoscut? Deschizând cartea va constata destul de repede că este chiar eul luat în cătarea propriei reflecţii. Numai că procesul căutării propriului eu nu se desfăşoară sub forma unor analize psihologice sau introspecţii mai mult sau mai puţin vagi, ci a unor meditaţii asupra reacţiilor sale în faţa lumii; prin lume înţelegându-se întreaga varietate de experienţe de viaţă ale autorului trecut bine de  60 de ani: iubirea, filosofia, prietenia, idiosincraziile, suferinţa, comunismul ş.a. Speranţa mărturisită în repetate rânduri este că vorbind despre sine va fi înţeles şi de alţii, căci “exprimându-se pe sine, el vorbeşte până la urmă, dacă nu în numele tuturor, măcar în numele mai multora. Suntem până la urmă tot atât de asemănători pe cât de diferiţi”.
Modelul unui astfel de demers confesiv-ideatic îl constituie, bineînţeles, Confesiunile Sfântului Augustin, cu deosebirea că acolo sondarea lăuntrului  propriu se petrecea în faţa lui Dumnezeu, Care este şi descoperit în intimitatea cea mai profundă a sufletului, pe când Gabriel Liiceanu îşi refuză programatic asistenţa divină în procesul captării necunoscutului din el. Până la urmă acest necunoscut rămâne o taină şi pentru autor şi pentru noi, lucru cu atât mai important astăzi când tehnologiile manipulatorii de tot felul tind să deposedeze omul de propriul mister. Fiinţa umană rămâne pentru filosoful român un abis fără capăt, un Abgrund, idee ce aminteşte de concepţia misticilor germani despre Dumnezeu. De altfel, în ceea ce priveşte raportarea la creştinism, Gabriel Liiceanu se arată a fi mai degrabă un sceptic care nu vede decât aspectul de ritual sau fabulă morală al creştinismului, ignorând în mod inexplicabil pentru un cititor al Sfântului Augustin, felul în care Hristos revelează profunzimile sufletului omenesc.
Deşi în final nu află cine este acest eu care-l locuieşte – el nu se confundă în nici un caz cu ipostazele sale sociale sau cu diversele poze pentru diferite categorii de public – şi nici nu-i găseşte vreo întemeiere, cel puţin nu una transcendentă, Gabriel Liiceanu dobândeşte totuşi o împăcare cu sine şi un rost. Scrisul mai ales contribuie la (re)naşterea de sine şi menţinerea sufletului viu:” Le sunt recunoscător cărţilor mele din ultimii ani, Uşa interzisă, Scrisori către fiul meu, paginilor acestora…Au făcut să se nască necunoscutul din mine. În fond m-am născut pe mine din mine.” ?
Gabriel Liiceanu se consideră un autor de “literatură personală”, după părerea mea o modalitate de a practica filosofia ca hermeneutică a vieţii, folosind un limbaj adecvat vieţii. Mai ales în Întâlnire cu un necunoscut a reuşit pe deplin.
 
* Întalnire cu un necunoscut poate fi privită şi tehnic ca un exerciţiu de reducţie fenomenologică, epoché, ce constă în a pune între paranteze lumea exterioară pentru a descoperi subiectivitatea numită, de Husserl transcendentală, ca fiind constitutivă oricărei forme de sens.